Preşedintele Băsescu şi fatalitatea

În Spania, planul de austeritate anunţat de premierul socialist José Luis Rodriguez Zapatero a fost lăudat (sau măcar acceptat în termeni rezonabili) în cotidianul de centru-dreapta El Mundo. Premierul şi partidul său scad consistent în sondaje, nu neapărat din cauza crizei, dar – deocamdată – guvernează şi anunţă planuri pentru a face faţă eventualei crize „de tip grec“, asupra căreia se speculează în ultima vreme. În Portugalia, liderii partidului de guvernămînt şi ai opoziţiei şi-au manifestat un fel de solidaritate „de criză“ şi au găsit, minimal, un limbaj comun. Despre Spania şi Portugalia se zvoneşte că ar fi „următoarele“ pe lista ţărilor cu probleme asemănătoare Greciei. Pe ici, pe colo, şi despre România s-a spus ceva asemănător, iar măsurile anunţate de Guvern par să aibă, implicit, acest sens: „ca să evităm dezastrul de tip grecesc, tăiem de pe unde putem“.

„Tăieturile“ au fost anunţate chiar de preşedintele Băsescu şi reluate apoi cu explicaţii şi comentarii. Tonul general e fatalist, subtextele sînt de genul „dacă nu făceam asta, ar fi fost şi mai rău“. Care va să zică, e o fatalitate să stai prost cu bugetul, o lovitură a destinului – nu consecinţa proastei gestionări a banului public. Ce-i drept, preşedintele a amintit şi de cheltuielile nesăbuite din anii trecuţi, dar ca şi cum tot destinul sau providenţa le făcuseră. Liderii partidelor de opoziţie s-au mulţumit să vorbească – din nou – despre incompetenţa Guvernului şi să declare că au soluţii alternative. Nu mă pricep la economie, dar impresia mea este că soluţiile lor sînt de tipul „în loc să tăiem de ici, tăiem de dincolo“. Adică sînt bazate tot pe cîrpeală, pe disperare de moment şi pe lipsa de perspectivă. Dar aceasta e mai degrabă o chestiune tehnică. Problema esenţială este că – din nou – totul se transformă într-o luptă pentru imagine. Comentatorii, editorialiştii şi experţii în comunicare s-au apucat să analizeze cît a pierdut Băsescu din cauza faptului că tocmai el a anunţat strîngerea curelei, iar acum discursul său „s-a schimbat“: nu mai loveşte în moguli şi corupţi, ci în pensiile oamenilor. Preşedintele Băsescu e în continuare o obsesie: de ce tocmai el a anunţat tăierile de salarii, şi nu ministrul de finanţe sau (?!) guvernatorul BNR? – aşa se întreba un jurnalist; alţii îi cer demisia, pentru că el „a patronat“ totul, în calitate de preşedinte-jucător. Ţara arde şi baba face analiza preşedintelui-jucător.


În fapt, ce se întîmplă acum nu e doar efectul crizei mondiale, ci şi al prostiilor făcute în ultimii ani. Nimeni nu îndrăzneşte să spună lucrurilor pe nume, ci – mai pe faţă sau mai subtil – toată lumea dă vina pe „sistem“. Nimeni nu-şi recunoaşte greşelile, deşi în ultimii cinci ani, PD-L, PSD, PNL şi UDMR au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, la guvernare. Ar fi cinstit să-şi împartă frăţeşte oalele sparte, nu să se gîndească doar la mici ciupeli de imagine pe seama adversarilor. Şi apoi, care adversari? Toţi au fost parteneri în vreo coaliţie sau alta, în ultimii ani; adică banii publici i-au cheltuit „ca prieteni“. E caraghios ca acum să plîngă după ei „ca duşmani“.

Oare partidele şi politicienii n-ar avea de cîştigat „la capitolul imagine“ dacă s-ar comporta, în sfîrşit, matur şi onest şi ar alege soluţiile cele mai bune, indiferent că ele vin dinspre Guvern, opoziţie, patronate sau sindicate? N-ar putea recîştiga astfel măcar un pic din încrederea pierdută a electoratului?

Sînt naiv, nu? Ce, sîntem britanici? (Sau măcar portughezi...) Nu sîntem. Aşa încît fiecare îşi ţine monologul. Guvernul ia măsuri, opoziţia spune că sînt proaste, patronatele vin cu argumentele lor, dar aproape că nu sînt băgate în seamă. De partea cealaltă a „baricadei“, liderii sindicali urlă că Guvernul e incompetent şi promit „ieşiri în stradă“. De fapt, în fiecare zi se adună în Piaţa Victoriei o mînă de oameni zgomotoşi, cu fluiere şi megafoane, care ţipă cît ţipă sub privirile jandarmilor şi pleacă acasă. La televizor pare că a avut loc „o manifestaţie de protest“, iar ştiriştii spun că „în faţa Guvernului“. De fapt, protestatarii sînt grupaţi taman pe „malul“ opus al Pieţei Victoriei, în faţa Muzeului „Antipa“. Pînă la ferestrele guvernamentale nici nu bat fluierăturile... Protestele sînt mai apropiate de scheletul de mastodont din „Antipa“ decît de ştampila pe acordul cu FMI din cabinetul premierului... E fatal.