Povestiri, poveşti, mituri

La editura Humanitas a apărut, de curînd, o antologie a „celor mai frumoase povestiri“ din Vechiul Testament. Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste. Doamnele Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu sînt o garanţie de infailibilitate filologică, de competenţă biblistică, de inteligenţă, eleganţă şi sensibilitate. Selecţia textelor, traducerea lor, notele introductive şi ţinuta generală a întregului constituie un dar preţios, delectabil şi modelator, potrivit pentru toate vîrstele.

Ni se dau de citit marile episoade narative ale unui text, pe care trei religii impunătoare ale umanităţii (aşa-numitele „religii ale cărţii“, monoteismele „abrahamice“) l-au asumat ca text sacru: Vechiul Testament. Şi spaţiul creştin, şi cel iudaic, şi cel musulman includ, ca pe o temelie, substanţa epică a acestui străvechi monument religios. Avem de-a face cu un amplu inventar de referinţe istorice, mitologice şi simbolice, fără de care parcursul spiritual al lumii noastre nu poate fi înţeles. Sînt referinţe care au pătruns atît de adînc în fibra intimă a creativităţii universale, încît au devenit un fel de „locuri comune“, pe care mulţi le invocă „din auzite“, fără a le mai localiza în chip riguros. Tot omul cît de cît cultivat (sau cît de cît „dus la biserică“, indiferent de gradul lui de instrucţie) ştie cîte ceva despre Adam şi Eva, despre Cain şi Abel, despre Turnul Babel, Arca lui Noe, Sodoma şi Gomora, Samson şi Dalila, David şi Goliat, Viţelul de Aur, regina din Saba, Estera, Iosif şi fraţii săi etc. Nici istoria generală a artei, nici istoria literaturii mondiale, nici exegeza teologică, nici istoria filozofiei nu se pot dispensa de materia acestor legende fondatoare, de imagistica lor, de „ereditatea“ lor iradiantă. Decisiv, pentru cititorul creştin, e şi faptul că lectura acestor texte e de neocolit pentru înţelegerea Noului Testament, documentul axial al credinţei (sau măcar al culturii) sale.

Întîmplarea face că am publicat de curînd o carte subintitulată Adevărul ca poveste. Au existat voci (unele prieteneşti şi bine intenţionate, altele ipocrit „ortodoxiste“) care m-au sfătuit să prefer „povestire“ în loc de „poveste“. „Poveste“ li se părea nepotrivit ca termen corelativ al „adevărului“. Înţeleg acest punct de vedere. Povestea e – prin definiţie – ficţiune, invenţie, dacă nu direct basm pur, balivernă, minciună. De multe ori, în româneşte, cel care proclamă năzbîtii sau care debitează istorioare puţin credibile e amendat drept cineva care „spune poveşti“, care înşiră „basme“. În această accepţiune ar fi, într-adevăr, o blasfemie să-I atribuim lui Iisus un asemenea comportament. Doamnele Băltăceanu şi Broşteanu au ales, însă, în titlu, cuvîntul „povestiri“ şi au avut bune motive să o facă, oferindu-mi, în acelaşi timp, prilejul să-mi argumentez propria alegere. Textele vechi-testamentare antologate sînt, categoric, povestiri, nu poveşti. Ele sînt istorie – istorie a omenirii şi a poporului ales –, adică sînt fapte descrise ca „petrecute“ în timp şi „consemnate“ ca atare, sau relatate în scop pedagogic sau comemorativ. Nu de „poveşti“ e vorba, aşadar, ci de istorisire, adică de povestirea unor întîmplări înţelese ca episoade dintr-un trecut real. Parabolele lui Iisus nu se încadrează în aceeaşi specie. Iisus nu are în minte, cînd spune parabole, împrejurări „rupte din viaţă“, chiar dacă, prin construcţia şi detaliile lor, ele sînt cu totul verosimile. Nu ni se transmit scene cu vreun minim suport documentar, scene trăite aievea de vorbitor sau de cei din jur. Ştim cu toţii – cum o ştia şi publicul parabolelor – că „Fiul risipitor“, „Casa zidită pe stîncă“, „Copiii din pieţe“ etc. sînt pilde, scenarii închipuite pentru a face mai pregnant gîndul „povestitorului“. Ficţiunea, în acest caz, nu este falsificare, eludare a realităţii, fantasmă. Este un procedeu retoric, o „metodă“, un dispozitiv al persuasiunii. Povestirea este o prelungire a realului, o reluare a lui în alt timp decît acela în care faptele au avut loc. Povestea e un discurs paralel cu realul, şi, în cazul parabolelor hristice, o metaforă de însoţire a predicaţiei mîntuitoare. Trebuie spus, pe de altă parte, că povestirile, „istoriile“ din Vechiul Testament au devenit, cu trecerea vremii, mituri, tot astfel cum poveştile, parabolele din Noul Testament au sfîrşit prin a deveni şi a face istorie. Cînd spunem că istoriile Vechiului Testament au devenit mituri, spunem că ele se referă la „evenimente“ care nu doar s-au întîmplat cîndva, ci se întîmplă mereu în viaţa lăuntrică a fiecăruia. Tot ce trăim ca iubire, fidelitate, ură, invidie, gelozie, credinţă, dubiu, răzvrătire, curaj şi smerenie, loialitate şi trădare, păcat, căinţă, iertare, vise, presentimente şi taine, comuniune spirituală şi degenerescenţă a moravurilor, totul e cuprins, arhetipal, în textele veterotestamentare, ca într-un inepuizabil compendiu al omenescului şi al dialogului cu divinitatea.

În vremurile de azi, o carte ca aceasta e mai mult decît binevenită. Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de otium fertil sînt, practic, evacuate) reduc pînă la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii. Cine îşi mai permite astăzi luxul de a citi, în linişte, Pentateuhul, Cărţile Regilor, Cronicile, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul şi marea literatură profetică, de la Osea la Daniel? Or, lucrarea de faţă oferă un „extract“ edificator din fluviul uriaş al literaturii biblice, pentru uzul celor prea grăbiţi, prea ocupaţi, prea obosiţi ca să aspire la o cuprindere integrală a textului. Evident, cunoaşterea unei părţi nu înlocuieşte cunoaşterea ansamblului, dar poate măcar să dea o idee despre el şi să stîrnească oarecare curiozitate. Şi, în orice caz, poate readuce în memorie reperele lui cardinale.

(Variantă a prefeţei scrise pentru volumul Cele mai frumoase povestiri din Biblie, lansat săptămîna trecută la Librăria Humanitas de la Cişmigiu)