Povestaşii
Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu. Bine, în Scurtă istorie a omenirii, Harari nu spune chiar așa, dar acesta este sensul. Mai mult, el ne amintește că „ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv“. În sfîrșit, dat fiind că această „cooperare umană la scară largă se bazează pe mituri, felul în care oamenii cooperează poate fi modificat schimbînd miturile“. Nu doar că ne face oameni, dar povestea ne ajută și să acționăm împreună ca oameni pentru o cauză comună a oamenilor – sau măcar a unor oameni. Ea este deci – poate să fie – o armă civică atunci cînd realitatea lasă de dorit. La asta voiam să ajung, căci, în ultimele două-trei săptămîni, am trecut prin cîteva astfel de lumi de poveste – care nu pot schimba lumea, desigur, dar care intervin deja, benefic, în lumea noastră care lasă de dorit.
Prima a fost la Țibănești, unde arhitectul Șerban Sturdza a pornit, în urmă cu mai mulți ani, renovarea conacului P.P. Carp. Dar nu (doar) acest lucru este important, ci cultul meșteșugului care se țese aici. Proiectul „Batem fierul la conac“ s-a instalat de acum într-o fierărie ingenios refăcută, comunicînd printr-un perete de sticlă cu un public ce poate asista la munca fierarului fără a asuda alături de el. Iar povestea fierului a fost așezată într-o carte, În jurul focului, care se va lansa în curînd. Anul acesta, invitatul de onoare a fost dulgheritul. Au venit să-l venereze Les Compagnons du Devoir din Franța, cărora li s-au alăturat vreo zece împătimiți ai meșteșugului, veniți de te miri unde și cum. Ce-i unea pe toți nu era atît angajamentul pragmatic de a termina o lucrare, ci povestea lemnului, pe care și-o repovesteau în jurul cuptorului uriaș de pîine, ridicat anul trecut în ruinele „magaziei“, și care le permitea să întrețină vie loialitatea față de meșteșug. Din sat nu a venit nimeni, doar un român plecat din țară cu ani în urmă. Se pare că au uitat mai toți „povestea meșteșugului“. Doar copiii erau fascinați și, cine știe, poate peste niște ani vor reînvia ei povestea. Sincer să fiu, sper ca renovarea conacului să nu se termine niciodată, căci mai presus de această clădire de patrimoniu este exercițiul permanent de întreținere și aplicare creativă a acestui cult al meșteșugului, devenit și el patrimonial.
La Astra Film Fest merg de cînd s-a înființat și pot să măsor progresele sale și, odată cu ele, pe cele ale filmului documentar românesc. Îmi aduc aminte, de pildă, de unul dintre primele filme care au obținut premiul publicului. Pe un cîmp, un țăran își mînă căruța pierdut în gînduri. La un moment dat, peste ciripitul păsărilor, se aude țîrîitul unui telefon. Țăranul își scoate mobilul la fel de impasibil și începe să vorbească, în timp ce căruța se pierde la orizontul Bărăganului. Atît!… Ce-i drept, încă nu avem o școală de film documentar, după cum o spune pe șleau Cornel Mihalache, dar, cum afirmă tot el, „fiecare ne-am construit singuri“. Ceea ce se vede, căci acum jurizarea a devenit dificilă. Filmele spun povești, nu anecdote. Povești dintre cele mai diferite, de la cea a ruinelor unui experiment comunist pe maimuțe, în Abhazia, relatată de Alexandru Solomon în Ouăle lui Tarzan, la cea a lumii sex chat-ului din Phoenixxx-ul lui Mihai Gavril Dragolea, de la portrete ce dau de gîndit și nu doar de privit, precum cel al unui sculptor în lemn din Maramureș (Cornel Mihalache) sau Ultimul căldărar (Cosmin Bumbuț și Elena Stancu), la poveștile ce te pun pe gînduri despre așezări în derivă (Planeta Petrila al lui Andrei Dăscălescu sau Eu sînt Hercule al lui Marius Iacob). Una din surprizele festivalului a fost însă că și „înainte“ se spuneau povești, doar că erau cenzurate. Este cazul Baloanelor de curcubeu, realizat în 1982 de Iosif Demian, un film de un absurd bine temperat despre viața în satele CAP-urilor de atunci.
Mă uit însă pentru a doua oară la Țara moartă a lui Radu Jude. Pe monitorul de alături rulează Gustul cimentului, al cineastului sirian Ziad Kalthoum. Inevitabil, ochii îmi trec de la unul la altul. Țara moartă nu este un film documentar propriu-zis, ci mai degrabă un eseu fotografic, înlănțuind fotografii din colecția Costică Acsinte, punctate monoton de citate din jurnalul medicului evreu Emil Dorian. Creșterea antisemitismului, ascensiunea legionarilor, crimele lor, dar și executarea unora dintre ei, venirea comuniștilor, totul pe fond de viață cotidiană și comentariu lapidar ce crește în dramatism. Nici o intervenție, nici o pledoarie, dar o poveste care te cuprinde. Gustul cimentului este un film documentar, dar este construit cu minuția estetică a unui eseu vizual. Muncitori sirieni care construiau Siria pe vremea cînd Libanul era distrus de război, iar acum reclădesc Libanul cînd Siria este distrusă de război. Nici aici nu există o intervenție sau pledoarie, povestea se spune singură. Dar tocmai de aceea, ambele filme sînt mai convingătoare decît documentarul curajos despre ororile din Siria pe care îl văzusem cu o zi înainte: acesta te cutremură, filmele lui Jude și Kalthoum te conving spunînd povestea și devoalînd sensul din spatele realității vizibile.
Ultima rundă a fost zilele trecute la jurizarea Superscrieri. Începută cu șapte ani în urmă, inițiativa Fundației Friends for Friends (FFFF) își culege acum roadele. Premiile încă nu au fost anunțate public, așa că nu pot să „dau din casă“, dar pot să spun că nu țin minte de cînd n-am mai citit, trei zile la rînd, texte atît de bune. Cei de la Decât o Revistă, Scena9 sau Casa Jurnalistului au intrat deja în categoria „neo-clasici“, cei de la RISE Project, Gazeta de Sud, Recorder.ro sau Centrul de Investigații Media renasc încrederea în jurnalismul de investigații, iar voci noi, dar deja puternice, precum Polina Cupcea din Moldova, te fac să crezi în viitor. Dar, mai presus de subiecte, mai presus de mize, a fost bucuria de a citi și a regăsi frumusețea limbii, pe care o credeam pierdută în discursul nostru public. Doar o limbă bine stăpînită îți permite să vezi realitatea și să o împărtășești printr-o poveste care să-i facă apoi și pe alții să deschidă ochii. Iar aici meritul FFFF este imens!
Ceea ce au în comun toate aceste trei cazuri este faptul că la originea acestor reușite publice a stat cîte o inițiativă cît se poate de privată, personală, chiar individuală. Și că a fost nevoie cam de zece ani pentru ca aceste inițiative personale să devină instituții. Morala fabulei ar fi deci cam asta: #Rezist zece ani, deci existăm!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.