"Pot să vă mai enervez cu ceva?"

2 februarie 2006   SITUAȚIUNEA

Există o strategie, o stilistică şi o vocaţie a interviului. Trebuie să ştii să asculţi, să ştii să întrebi, să-ţi alegi bine interlocutorul şi, mai ales, să ştii ce vrei să obţii de la el la capătul discuţiei. Marii intervievatori (Tita Chiper, de pildă) au darul de a scoate nu numai ce e mai bun în partenerul de dialog, ci şi ce e mai secret, mai imprevizibil în subteranele alcătuirii sale: omul ajunge să reflecteze asupra unor teme noi sau să dea în vileag gînduri latente, neexprimate încă. Un interviu bun potenţează personalitatea celui intervievat. Iar un intervievator bun cultivă dozajul optim între provocare şi discreţie. În genere, dacă la sfîrşitul lecturii ţii minte mai curînd întrebările decît răspunsurile, ai de-a face cu un eşec. Intervievatorul s-a pus în valoare pe sine şi şi-a transformat interlocutorul în materia primă a unui program (sau a unei stratageme) de ordin personal. Din cîte îmi dau seama, momentul e mai curînd al interviului sîcîitor, gîndit anume să te scoată din fire. Fie prin inadecvare (îl întrebi pe ministrul Agriculturii ce crede despre reforma sănătăţii şi pe Gabriela Vrînceanu Firea ce este adevărul), fie prin perfidie (îl întrebi pe ministrul de Externe ce părere are despre programul de politică externă al Preşedinţiei), fie prin obrăznicie de tabloid (îl întrebi pe cancelarul german de ce-şi vopseşte părul). Se optează, de preferinţă, pentru derizoriu şi diversiune. Îi ceri un interviu lui Hegel şi-l întrebi de ce bea atîta bere, te duci la Kundera şi-l întrebi cum se înţelege cu nevasta, te duci la Van Gogh şi tot ce vrei să afli e motivul (şi detaliile) păruielii cu Gauguin. ...Sau te duci la Liiceanu. Ce îl vei întreba? Despre imposibilitatea traducerii lui Heidegger? Despre combinaţia între manageriat şi creativitate? Între fenomenologie şi confesiunea literară? Despre un eventual proiect de şcoală filosofică? Despre limită? Despre criza societăţii civile? Despre bilanţul Păltinişului? Despre întîlnirea cu Eugen Ionescu? Despre profesorul şi prietenul Petru Creţia? Nimic din toate astea. Altceva te interesează: "De ce aţi fost aşa vehement cu Adrian Marino? Şi cu Bogdan Lefter ce-aţi avut? Dar cu Luminiţa Marcu şi cu Costi Rogozanu? Apropo - sînteţi un boier al minţii? Dar de ce i-aţi jignit pe editorii români? Editura Humanitas are datorii la stat? De ce sînteţi nervos? De ce reacţionaţi umoral? De ce aţi atacat-o pe Gabriela Adameşteanu?" "Pot să vă enervez cu ceva? - Ce ziceţi de critica lui Dan Petrescu la ediţia Dragomir?" Sau Ťca să trecem la lucruri mai plăcute» (?!) - de ce nu încurajaţi tineretul cum fac cei de la Polirom? De ce n-aţi recunoscut public că Noica a scris texte legionare? (ŤDar n-am negat-o niciodată!»), cum de n-aţi simţit Ťnevoia unei neiubiri» cînd Noica v-a descurajat să aveţi Ťo atitudine socială (?!) faţă de comunism»?" Nu poţi să nu te întrebi la ce fel de răspunsuri se aşteaptă intervievatorul nostru cînd pune asemenea întrebări. Speră să-l audă pe Liiceanu punîndu-şi cenuşă-n cap? Să-l audă scuzîndu-se că e boier al minţii şi declarînd că, de fapt, îl iubeşte pe Costi şi-i citeşte opera pe ascuns, noaptea, ros de remuşcări? Lucrurile se complică însă. Liiceanu răspunde la toate întrebările aşa cum crede el de cuviinţă. (Maniheist care va să zică, elitist mă rog frumos, arogant, sîngeros, reacţionar, păltinişean, interbelic.) Chestia Dan Petrescu e expediată, de pildă, într-un singur rînd, de tipul no comment. Dar nici Dan Petrescu nu doarme: răspunde şi el (în aproape o pagină de gazetă). Probabil că or să mai răspundă şi alţii. Redacţia intră în panică. Luptînd cu "instituţionalizarea subiectivităţii", zice că nu e de acord nici cu Liiceanu (care a răspuns urît la întrebările puse şi a făcut modificări în dactilogramă), dar nici cu Dan Petrescu (echidistanţă prudentă). De sus, din polul plus al corectitudinii ideologice şi al nevoii de consens, conducerea publicaţiei oftează: de ce nu ne iubim? De ce nu sîntem "integratori", "nuanţaţi", autocritici? De ce nu cultivăm "apetenţa pentru contemplare"? De ce generalizăm (pripit) şi etichetăm (categoric)? De ce se supără Patapievici cînd îl facem, într-un spirit de ecvanimitate colegială, fascist, reacţionar, incult şi homofob? De ce la întrebările noastre nuanţate, integratoare, contemplative, tolerante ("Ce-ai cu X? De ce dai în Y? Ţi-ai plătit impozitele? Nervosule, umoralule, interbelicule, grupule de presiune!"), ni se răspunde cu atîta cruzime, cu un atît de strivitor dispreţ, într-un spirit atît de balcanic? Ştim de ce. Pentru că unii sînt cumsecade, moderni, drepţi şi blînzi, în vreme ce alţii sînt exact invers. Unii - ăia răi - cred că adevărul nu poate fi decît unul singur, alţii - ăia buni - cred că adevărul e mai multe. Pe scurt, unii sînt monologici, alţii - dialogici. Jos maniheismul! Noi întrebăm frumos, civilizat, prieteneşte: "Putem să vă enervăm?". Şi voi, ca nişte fiare ce sînteţi, vă enervaţi! P.S. Liiceanu, care practică "voluptatea de a te indigna", va fi citit cu plăcere, în ultimul număr al Observatorului cultural, articolul intervievatorului său despre Mircea Eliade. Acesta (intervievatorul) e cutremurat de indignare, mîhnire, revoltă. E înspăimîntat, sufocat de atîta turpitudine, devastat de "odiosul Cioran" şi de omagierile "boante", festiviste, ale acestor agenţi ai răului. Prevăd că tonul acesta dialogic, tolerant, contemplativ, nuanţat va produce iarăşi nervi de tot soiul. Şi iarăşi conducerea revistei va ofta amar: "De ce cred oare unii că numai ei au dreptate, de ce sîntem Ťdegrabă vărsători de apelative» dezonorante, de ce, ah, de ce nu ne iubim?".

Mai multe