Post-electorale

19 iunie 2008   SITUAȚIUNEA

Ca întotdeauna, cînd rezultatul alegerilor nu corespunde aşteptărilor, opţiunilor, idiosincrasiilor noastre, ne supărăm pe popor. Am onorat şi eu această cutumă duminica trecută. Poporul, mi-am spus, are gusturi îndoielnice. Are o simpatie suspectă şi durabilă pentru şmecheri, pentru fabricanţii de poante groase, pentru băieţii de gaşcă şi de cartier. Îi place stilul miştocăresc, grimasa băşcălioasă, sudalma, fenta, brînciul. În 2000 ni l-a vînturat pe la nas pe Vadim Tudor, în ultimii ani ne-a distrat cu Gigi Becali, acum ni-l pune la butonieră pe Sorin Oprescu. Evident, între ei există şi diferenţe. Sorin Oprescu, de pildă, a învăţat măcar o meserie (pe care e gata, totuşi, să o abandoneze de dragul administraţiei). N-aş spune că preşedintele ţării face parte din aceeaşi categorie (între altele pentru că e pur şi simplu mai deştept şi are o claviatură politică mai amplă), dar o anumită parte a succesului lui de pînă acum se datorează şi laturii lui plebee, vorbei oable, "sincerităţii" brutale, ornamenticii "populare" a gestului, a rîsului, a replicii. Traian Băsescu e iubit de mulţi mai mult pentru defectele sale, decît pentru calităţi. Dar nu numai în politică are succes ambalajul frust, vocea stridentă, golănia şi scandalul. Presa aduce, adesea, în faţă, aceeaşi specie. Lumea "vip"-urilor la fel. Una peste alta, avem toate motivele să fim posomorîţi. Adică nu merităm şi noi, la aproape douăzeci de ani de la suspendarea dictaturii proletariatului, să vedem pe scena publică nişte domni? Bine crescuţi, buni vorbitori de limbă românească, fermecători fără bancuri ieftine şi convingători fără grosolănie? E asta o marfă care a dispărut definitiv de pe piaţa autohtonă? Sau care, dacă mai există, nu interesează pe nimeni? Cam atît despre riscurile democraţiei şi despre devierile de gust ale poporului. Dar după primul parapon, lucrurile se complică. Care popor? Cam şaptezeci la sută din bucureşteni nu s-au dus la vot. Asta nu mai semnalează un viciu de opţiune, ci un viciu de mobilizare. N-a pierdut Blaga, cît a învins lehamitea. Iar pentru acest gen de viciu nu te mai poţi supăra atît de prompt pe popor. Ceva în viaţa noastră politică a luat-o razna. Taberele au încetat să mai fie distincte, ineficienţa şi demagogia sînt generale. Lumea e sastisită. Mai departe: e adevărat că a cîştigat, în multe locuri, modelul grob. Dar nu peste tot. A cîştigat Vanghelie, dar şi Chiliman. A cîştigat Piedone, dar şi Negoiţă. A cîştigat, a treia oară, Onţanu, a cîştigat şi Boc. Tipologia învingătorilor e diversă. Asta înseamnă că judecata "poporului", criteriile sale nu sînt atît de monotone. Acolo unde alegătorul are argumente, le cîntăreşte şi le susţine. Abia unde nu le are se lasă dus de charismă minoră şi spectacol. Primarii care, într-un mandat anterior, au făcut lucruri notabile au fost votaţi, indiferent de apartenenţa lor de partid. Cu alte cuvinte, performanţa contează. Contează şi adversarul, şi inteligenţa campaniei, şi calităţile personale. Oricum, învinşii nu sînt neapărat inocenţi. Două note finale triste: Prima: prin colaborarea tuturor forţelor politice, atmosfera generală din ţară şi perspectivele traiectoriei noastre imediate sînt descurajante. Mergem spre un episod PSD reînviat, dar reînviat într-o versiune derizorie. O să ni se pară, brusc, că "vechiul" PSD era mai prizabil... Cît despre Bucureşti, sîntem în ceaţă. În ce mă priveşte, sînt sigur că Vasile Blaga ar fi fost un bun primar. N-am o certitudine asemănătoare cînd mă gîndesc la Sorin Oprescu. A doua: Duminică seara, am văzut, pe "Realitatea", o emisiune moderată de Mihai Tatulici. M-a deprimat încă şi mai mult decît m-au deprimat alegerile. Fiecare politician îşi clămpănea tenace vulgata de partid, interlocutorii răcneau, frecvent, acoperindu-se unii pe alţii, gazetarii se tăvăleau voluptuos în euforia propriei competenţe. Singura prezenţă coerentă, dovedind calm analitic, echilibru şi luciditate a fost Adriana Săftoiu. Ar fi putut fi de folos, dacă ar fi fost lăsat, şi Cosmin Alexandru. În rest, nu s-a înţeles mai nimic. Dl Ciorbea vorbea, nostalgic, despre sine, dl Lis comitea, spectral, orori gramaticale, dl Ponta se epuiza în ironii şugubeţe, debitate cu un surîs vicios. În mijlocul întregii adunări, dl Tatulici părea să se simtă foarte bine. Prea bine. M-a indispus, o spun cu regret, volubilitatea lui suficientă, veselia lui administrativă, aplombul lui de şef de sală. Pentru genul ăsta de emisiuni, poporul chiar că nu are nici o vină.

Mai multe