Populism în stil italian

18 aprilie 2012   SITUAȚIUNEA

Şi-a dat demisia Umberto Bossi, liderul partidului numit Lega Nord – principalul aliat la guvernare al lui Silvio Berlusconi. A fost ales pentru prima dată în Parlament în 1987, cînd se afla în fruntea unei mici formaţiuni politice – Liga Lombardă – care propunea autonomia regiunii Lombardia. Lumea îl privea ca pe un fel de bufon: pentru că ideea autonomiei le părea tuturor o aberaţie, pentru că Bossi vorbea precipitat şi amesteca în discursul său termeni dialectali şi cuvinte „din popor“, pentru că pe vremea aceea politica italiană era stabilă, cu un sistem de partide care funcţiona de zeci de ani. Dar Bossi a perseverat, reuşind să concentreze şi să dea expresie politică nemulţumirilor (reale) din Nord: e o veche problemă a Italiei conflictul (economic, cultural, de mentalitate) dintre Nord şi Sud. Iar prăbuşirea vechiului sistem de partide, în urma scandalurilor de corupţie de la începutul anilor ’90, l-a propulsat în primul plan al politicii, cu o formaţiune rebotezată Lega Nord. Inamicul său declarat a fost, de 20 de ani încoace, „statul hoţoman“, care lua impozite de la Nordul bogat şi le risipea în programe de dezvoltare ineficiente pentru Sudul sărac. Aşa încît principalele cerinţe au devenit autonomia fiscală şi federalizarea Italiei: cu ele a ţinut în şah toate guvernările lui Berlusconi, al cărui partener principal a devenit. Lega Nord a creat, între timp, un întreg show pentru a-şi susţine cerinţele: a inventat „Republica Padania“ – cu steag propriu, cu o întreagă ceremonie de „secesiune“ simbolică pe malul rîului Po, cu inscripţii de „bun venit în Padania“ pe marginea şoselelor. În paralel, şi-a construit un puternic discurs anti-imigraţionist, pe bine-cunoscutul motiv „străinii ne iau locurile de muncă“. Iar în ultimii ani, cînd membri ai partidului său au ajuns primari sau şefi de provincii, au apărut şi controversate măsuri împotriva imigranţilor.

În tot acest timp, Bossi a făcut figura intransigentului. A tunat şi a fulgerat împotriva statului birocrat şi corupt şi a cerut tot timpul „mai multe reforme“. A făcut pe tipul inflexibil, care nu poate fi cumpărat şi care nu se mulţumeşte cu jumătăţile de măsură: una dintre expresiile sale frecvente era „ce l’ho duro“ (adică, literal, „o am tare“), omul vrînd să arate şi prin acest limbaj fără perdea că nu se lasă cu una, cu două, şi să-şi construiască un profil de politician „antisistem“, care spune lucrurilor pe nume. La ultimele scrutinuri parlamentare şi administrative a luat voturi tocmai datorită acestei aparenţe: destui cetăţeni nemulţumiţi au crezut sincer în aparentul său radicalism, ca şi în promisele măsuri împotriva imigranţilor şi a birocraţiei europene. A devenit şi europarlamentar – promiţînd că va duce la Bruxelles acelaşi mesaj inflexibil. Acum, partidul său e zguduit de un scandal tipic pentru politica italiană – aşa cum s-a întîmplat şi cu vechile partide, la începutul anilor ’90: folosirea banilor publici primiţi pentru campania electorală (conform legii, ca şi la noi, partidelor li se rambursează anumite cheltuieli) în scopuri private. Iar scopurile merg de la cîteva meschinării (precum plata asigurării pentru o casă a lui Bossi ori achitarea amenzilor de circulaţie ale fiului său) pînă la o presupusă spălare de bani în Tanzania. Iar cei implicaţi în aceste manevre au folosit, pentru a comunica între ei fără să fie interceptaţi, telefoane mobile cu abonamente sau cartele înregistrate pe numele unor imigranţi din Bangladesh, ceea ce e un fel de ironie a sorţii: în timp ce liderul urla din toţi bojocii „afară cu imigranţii!“, oamenii din partidul său îi „utilizau“ pe imigranţi cum puteau... Unii spun – evident – că Bossi nu era la curent cu manevrele făcute de trezorierul partidului şi de alţi oameni din staff, dar documentele îi contrazic: există sume de bani transferate de la partid direct către liderul său. Şi, oricum, asta nu schimbă esenţa problemei: discursul radical şi „antisistem“ a sfîrşit într-un scandal meschin, omul care pretindea că demască proasta utilizare de către stat a taxelor şi impozitelor a „ciupit“ din banii publici pentru a-şi achita cheltuielile private.

Ascensiunea unui asemenea personaj a fost posibilă într-un moment cînd partidele tradiţionale s-au prăbuşit tocmai în urma scandalurilor de corupţie. El a ştiut să capteze nemulţumirile unor categorii de cetăţeni şi să construiască un discurs cu care să „gîdile în mod plăcut“ urechile alegătorilor. Desigur, comentatorii l-au acuzat adesea de populism, dar nu conta: s-au găsit tot mai mulţi alegători care să-l voteze, Lega Nord atingînd 10-12% la nivel naţional şi avînd (mai ales în oraşele din nord) primari şi majorităţi în Consiliile Locale. Asta spune ceva despre calitatea scăzută a democraţiei italiene şi despre propensiunea unei categorii de cetăţeni de a-şi da votul celor care promit măsuri ferme, chiar dacă între timp ei nu fac mare lucru în afară de propagandă şi discurs „radical“ (căci, să nu uităm, ani la rînd Lega Nord a fost la guvernare şi a avut ministere-cheie, precum Internele). Acum, Italia are un guvern de tehnocraţi, partidele nu se bucură de prea mare încredere, iar de curînd a mai apărut o formaţiune politică bazată doar pe un discurs „antisistem“: Movimento 5 Stelle – o mişcare creată de Beppe Grillo, un comic cunoscut din programele TV, care de la o vreme a devenit un fel de pamfletar. Mişcarea promite „începerea revoluţiei“, se declară împotriva tuturor partidelor (dar mai mult împotriva celor de dreapta) şi a obţinut deja, la alegerile administrative din 2010, între 7 şi 10% în unele oraşe. Coerenţa mişcării e susţinută doar de popularitatea lui Beppe Grillo şi de talentul său de a aduna publicul prin pamflete politice transformate în discursuri electorale. Şi, bineînţeles, bine mediatizate. Populismul discursiv al lui Bossi „predă ştafeta“ unui alt fel de populism. Ideea principală însă rămîne: să le gîdili urechile alegătorilor într-un mod plăcut, spunîndu-le ce vor să audă... 

Mai multe