Politicieni fără politică
Istoria politicii românești post-decembriste e departe de a fi o frescă somptuoasă. Vor fi existat, poate, și momente onorabile, și decizii corecte, și episoade de „normalitate”, și cîteva portrete publice la locul lor. Dar e greu să invoci temeiuri solide de mîndrie națională. Pe de altă parte – o tot spun de la o vreme –, o mai mare bălmăjeală, un mai toxic ghiveci, o mai jenantă inconsistență ca acelea la care asistăm, de ceva timp, cu un amestec de perplexitate, furie și tristețe nu cred să mai fi trăit pe scena publică autohtonă de după dictatură.
Situațiunea e atît de bezmetică, încît e aproape inanalizabilă. Nu poți spune, pur și simplu, că se încalcă reguli, pentru că, de fapt, nu se mai poate vorbi de reguli, fie ele și minimale. Și totul pe fondul unei crize globale și locale, care dislocă viața comunitară, omoară oameni, suspendă strictul necesar al unei subzistențe decente. Pe acest fundal, nu mă simt capabil să propun un diagnostic riguros și cu atît mai puțin un tratament prompt și eficace. Voi încerca, doar, un mic inventar al derapajelor curente, la îndemîna oricărui observator obosit.
1) Absența intenției (sau a capacității) de a identifica corect disfuncțiile administrației. Nu poți găsi soluții de suspendare sau de atenuare ale unor defecțiuni funcționale de anvergură dacă nu pui degetul pe rană, dacă nu afli unde-i buba și dacă nu declanșezi reparația necesară pentru a ieși din impas. Or administratorii noștri nu caută rana, ci un optim amplasament electoral al vinovățiilor. Nu fac terapeutică responsabilă și neîntîrziată, ci politică de partid. Nu definesc boala, nu oferă medicația utilă, ci caută să valorifice, în beneficiu propriu, vinovați și vinovății. E ca și cum, dacă tușim, în loc să lămurim patologia și să lansăm tratamentul adecvat, stigmatizăm clima, curentul din bucătărie și strănutul vecinilor. Politicienii noștri (din toate partidele) nu fac „medicină” socială, ci „poliție” ideologică, jocuri strategice pentru seducerea votului public. Vinovatul pentru relele din jur? Dar îl știm prea bine! E celălalt! Liberalii dau în pesediști și în useriști, pesediștii în useriști și în liberali, Parlamentul – în Guvern (și viceversa), și mai toată lumea în președinte. Presa e și ea gata să practice acuzația conjuncturală, în funcție de afilieri, mai mult sau mai puțin discrete. Iar critica nu e decît rareori la obiect. Se discută mai mult despre costumația „sasului”, despre bicicleta lui, despre rochiile doamnei decît despre posibilele lui inadecvări. Pe de altă parte, dacă e nevoie de „majorități” decizionale, uităm boxul prealabil și „ne înțelegem”. Iar aici avem de a face, oricum, cu un fel de a rata sensul real al activității (și luptei) politice utile. Ea nu trebuie să cîntărească mai mult decît interesul național, preferînd urgențele conjuncturale sau pofta privată de a fi mereu la putere. Competiția e legitimă în democrație, dar e de dorit să nu arate a mîrlănie de gașcă, a fentă de scenă, a stigmatizare grosolană, pentru care „dialogul” e o „slăbiciune” blamabilă. Dacă lupta politică are stil, măsură, atunci, în cazul unei nevoi acute de soluție, colaborarea nu e exclusă. Am fost în dezacord, normal, dar asta nu înseamnă că, dacă barca începe să ia apă, e rușinos, „inconsecvent” să vîslim împreună. Dacă însă lupta a fost golănească și de un radicalism tăios, atunci, evident, orice reconciliere sună a balet vulgar. (Deși tot e mai bine decît să înțepenim pe baricade, în vreme ce pierdem războiul...)
2) Personajele care populează peisajul public, viața publică, emisiunile de televiziune nu au, îmi cer scuze, croiala necesară pentru a stîrni încredere. Profesiuni incerte, performanțe personale modeste, retorică evoluînd între inexpresivitate, previzibilitate, ineleganță. Lipsesc figurile impozante, convingătoare, pregătite să obțină creditul necesar pentru a provoca solidarități eficiente. Politica de cadre a tuturor partidelor e sufocată de un duh al cățărării, al „relațiilor” de grup, al avantajului personal, fără garanții de competență reală, de pasiune sinceră pentru slujirea comunitară.
3) Ca o consecință a observațiilor de mai sus, asistăm la o derivă gravă a competențelor. „Poporul” nevaccinat (și propagandiștii de partid sau agitatorii de presă) afișează „priceperi” suverane, asumă o autoritate „mistică” sau „revoluționară”, față de care opiniile specialiștilor devin derizorii, dacă nu direct manipulatoare. Tot românul știe mai bine cum stau lucrurile, nu se lasă fraierit, e „misionat” să trezească nația. Nu mai există decît știutori supremi și proști ridicoli. „Covidologii” adevărați se numesc Bittman, Garcea, Cataramă, Olivia Steer, Șoșoacă, vecinul de bloc, bătrînica de 82 de ani care vrea să-și salveze fertilitatea ș.a.m.d. Că doar n-o să ne bizuim pe nemți, arabi, tătari și alți venetici care ne vor dispariția. Dar am mai pățit noi din astea și am scăpat. Hai că poate scăpăm și acum!