Politică şi pubertate

Editorialul lui Jean Daniel din ultimul Nouvel Observateur te lasă visător. Un om cu o enormă experienţă politică şi gazetărească, o mare figură a presei europene de stînga, simte nevoia să scrie despre Barack Obama, în termeni care anticipează (de fapt, relansează) cultul personalităţii. Nu sînt împotriva lui Obama (nici n-am cum, după nici două luni de preşedinţie), nu-mi plac comentatorii sumbri, pentru care speranţa e o specie a prostiei. Dar exaltările mă indispun, iar idolatria gata făcută, pe bază de ideologii apriorice mă înspăimîntă. Jean Daniel e de părere că victoria în alegeri a preşedintelui american "constituie în ea însăşi un progres pentru întreaga umanitate". Mai mult decît decizia din 1957 care a stat la temelia Uniunii Europene, mai mult decît conciliul Vatican II, mai mult decît căderea Zidului berlinez din noiembrie 1989 şi decît fondarea Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. De ce? Pentru că ea simbolizează condamnarea sclavajului şi a rasismului de către chiar urmaşii stăpînilor de sclavi. De ce? Pentru că păstrînd idealurile democratice, promite să combată inegalitatea. De ce? Pentru că îşi propune să acorde prioritate conflictului din Orientul Apropiat. Şi, în sfîrşit, pentru că a evacuat din Casa Albă orice ideologie, în afara reperelor tradiţionale ale Părinţilor Fondatori. Mi-e greu să-mi imaginez o pledoarie mai pestriţă, mai vagă şi mai... ideologică. Între timp, în Statele Unite, lucrurile încep să se diversifice şi, la o adică, să se clatine. Euforia iniţială evoluează spre stres. Măsurile anti-criză ale Preşedinţiei nu conving în mod unanim, se vorbeşte de naţionalizarea băncilor, de subtonul "socialist" sau, în orice caz, anticapitalist al "schimbării" aduse de Obama. Laura Ingraham, o cunoscută comentatoare de radio şi televiziune, declară că, dacă trend-ul actual nu e stopat la timp, Statele Unite nu vor mai fi, peste zece ani, decît o federaţie în derivă, după un model european de mîna a doua. Mai există încă un anumit capital de încredere în noua echipă, mai există o anumită inflaţie a portretelor prezidenţiale în muzee şi instituţii, precum şi unele accese de entuziasm spontan la apariţia, în trafic, a coloanei de maşini ieşite pe poarta Casei Albe. Dar se aud tot mai des şi previziuni mai mult sau mai puţin apocaliptice, îngrijorări cu privire la amplasamentul banilor proprii, semne de stupoare şi nelinişte. Cu toate acestea, dacă ne gîndim la ce a încasat, vreme de opt ani, George Bush Jr. sau (în acelaşi număr din Observateur, de pildă) la furor-ul anti-Sarkozy, orchestra populară din jurul lui Barack Obama apare, prin contrast, arvunită în continuare pentru osan