Poarta cea cea largă

Textul de mai jos a apărut în Dilema acum mai bine de 13 ani, în decembrie 1996. Las cititorului libertatea să decidă dacă el mai este sau nu actual. Eu sper sincer să nu mai fie. Dar nu sînt sigur că speranţa mea e întemeiată.

În ultimii ani, toate partidele politice, cu liderii lor mai mult sau mai puţin charismatici, au înţeles că alianţa cu Biserica e rentabilă. De dreapta sau de stînga, conservatori sau anarhişti, socialişti sau liberali, toţi „combatanţii“ au deprins rapid gesticulaţia evlaviei de paradă, a smereniei civice. Credinţa a devenit o insignă, iar Dumnezeu – principiu universal prin excelenţă – a ajuns o instituţie de partid, adică o instanţă partizană şi parţială. Ţara s-a umplut de „mistici“ care pînă mai ieri se ignorau. Religiozitatea a devenit brusc „la chose du monde la mieux partagée“.

Grav este că Biserica s-a lăsat cu uşurinţă preluată de această „inflaţie“ ideologică. Numai cine nu vrea n-o manipulează electoral. Şi toată lumea vrea. Traumatizată de îndelungata marginalizare la care a supus-o dictatura comunistă, ea preferă unei utile perioade de interiorizare şi reculegere, una de chermeză triumfalistă. E mereu pe scenă, la rampă, cu un soi de histrionism candid: „s-a dat drumul“ la liturghie!

Pe de altă parte, ierarhii nu obosesc să ne explice că, spre deosebire de catolici, noi, ortodocşii, ne ţinem departe de acţiunea socială şi politică: noi nu facem prozelitism, nu facem din Biserică un stat lumesc, de tipul Vaticanului, nu cochetăm cu spiritul veacului, nu ne istovim în agitaţie filantropică. Noi trăim pe verticala mîntuirii, nu pe orizontala administraţiei. Noi ştim că adevăratul Împărat e Cel care va veni (nu cel al prezidiilor seculare), şi că adevărata Împărăţie e dincolo... Dar dacă sîntem prea sus pentru orfelinate şi asociaţii de binefacere, n-ar trebui să fim şi deasupra ceremoniilor mundane, deasupra guvernelor şi cezarilor de tot felul? Nu spunea Tertulian, încă din zorii erei creştine, că „nimic nu e mai străin Bisericii decît Statul“? Ni se va răspunde că pe vremea lui Justinian, Preoţia şi Imperiul convieţuiau simfonic, ca două „daruri“ complementare. Dar este lumea de azi asemănătoare cu lumea Bizanţului? Ne mai leagă încă aceeaşi „stare de spirit“ (Jean Meyendorff), care îi lega pe credincioşii veacului al şaselea? Un important teolog grec contemporan – Christos Yannaras – are curajul să spună răspicat: „...cred că trăim astăzi realitatea unui stat laic cu totul descreştinat, extra-eclesial. După părera mea, o separaţie certă între Biserică şi Stat este necesară“. Iată o afirmaţie la care ar trebui să reflecteze şi ierarhiile noastre bisericeşti şi cele politice. Acestea din urmă au a decide ce semnal vor să dea eventualilor parteneri din afară. Semnalul unui „izolaţionism liturgic“ inactual, sau cel al unui stat european, care n-are nevoie să-şi idolatrizeze tradiţiile pentru a le păstra vii? Ierarhiile bisericeşti au şi ele de luat hotărîri însemnate. Cîntărirea lor responsabilă ar fi, în acest moment, „poarta cea strîmtă“. Din păcate, la modă este, deocamdată, poarta cea largă, calea minimei rezistenţe: prezenţa festivă, ornamentală, la felurite praznicuri mondene. Biserica petrece!

(

, nr. 206, 20-26 decembrie 1996)