Piua şi avatarul

1 octombrie 2015   SITUAȚIUNEA

Pe drumul spre aeroport, de unde urma să-l iau pe David Le Breton, descoperirea pe Internet, la cafeaua de dimineaţă, a două maladii ciudate – bigorexia şi ortorexia – mi se părea un soi de prevestire a conferinţei pe care acesta urma să o ţină la Institutul Francez. Tema conferinţei relua titlul recentei sale cărţi

şi stîrnise peste aşteptări publicul bucureştean. „Şi în Franţa cartea a avut un succes neaşteptat“ – mi-a mărturisit Le Breton în maşină. Era clar, ceva pluteşte în aer de cîtva timp, resimţit într-un fel sau altul de multă lume, mai ales de tineri. Dar ce? 

Marele merit al lui David Le Breton în acest caz este acela de a numi acest „ceva“ şi de a sugera prin aceasta ce au în comun patima mersului pe jos – de la jogging la maraton –, anorexia, Hikikomori, Alzheimer, dependenţa de Internet, coma alcoolică autoprovocată,

şi multe altele. Termenul său central,

, este practic intraductibil în română, dar poate fi sugerat prin alte expresii folosite de autor: evadarea din sine, abandonarea sinelui, a scăpa de presiunile unei identităţi intolerabile şi alte asemenea întruchipări ale absenţei, toate traducînd o stranie „dorinţă de neputinţă“: o irepresibilă şi sublimată

existenţială – am putea rezuma în română. 

Retragerea din lume este o poveste veche. Dincolo de formele sale religioase, aceasta însoţeşte apariţia şi intensificarea vieţii urbane şi capătă expresii memorabile mai ales începînd cu romantismul: nu întîmplător, cartea începe cu un citat din Rousseau; Oblomov apare însă şi el. Este şi aici, deja, un soi de dorinţă de neputinţă, de demotivare sau dificultate de a face faţă societăţii şi de a se confrunta zilnic cu exigenţele acesteia, combinate cu exaltarea retragerii în „adevărata“ subiectivitate a unui eu „autentic“. Ceea ce se întîmplă în prezent, această „tentaţie contemporană“, este însă (şi) altceva. Pot folosi acum cele două „orexii“ aflate dimineaţa drept o introducere la acest „altceva“. 

Bigorexia este un termen etimologic ciudat, căci vine de la grecescul

(poftă, apetit, dorinţă de) şi de la… englezescul

. Considerată iniţial ca o formă mai degrabă pozitivă de adicţie de către Glaser în 1970, aceasta se referă, în principal, la nevoia compulsivă de a creşte masa musculară prin diferite forme de sport, dar cuprinde şi orice formă de mişcare practicată în exces, acel

al unor

de care vorbesc americanii: crăp de dorinţa de a merge să fac sport, de a mă mişca. Şi unii chiar „crapă“ de-a binelea… În cazurile mai moderate, întreaga viaţă socială a individului se organizează în jurul acestei dorinţe compulsive: „Îmi organizam utilizarea timpului profesional şi familial în aşa fel încît să-mi desprind momentele libere pentru a alerga“ – povesteşte un fost bigorexic.

alergării ia astfel locul

existenţei sociale, profesionale şi familiale, este clipa de libertate şi de sens a individului-departe-de-societate. Le Breton vorbeşte, în general, despre o altă raportare la

a fost semnalată încă din 1997 de Steven Bratman şi diferenţiată de anorexie şi bulimie. Dacă acestea din urmă sînt obsesii alimentare centrate pe cantitate, ortorexia este obsedată de calitate: ortorexicul se va conforma cu stricteţe unui ritual alimentar alcătuit doar din ceea ce consideră a fi alimente pure, sigure şi bune pentru sănătate – adică, în ultimă instanţă, pentru corpul său. Această „calitate“ a produselor nutritive nu mai are însă nici o legătură cu gustul şi cu plăcerile comensalităţii. Ortorexicii se închid astfel într-o lume a lor, pe care o consideră mai bună, şi pe care, uneori, se angajează să o propovăduiască. Le Breton vorbeşte, în general, despre o altă raportare la

Am putea continua lista acestor maladii culturale ale corpului, subsumabile însă, în ansamblul lor, unui soi de

generică, o nevoie compulsivă de perfecţiune a corpului şi, cum spunea Baudrillard încă din 1970, de

prin acesta. La origine, toate sînt forme cît se poate de binevenite de îngrijire a corpului. Devenite îngrijorare, pot crea dependenţă – iar obiectul dependenţei (corpul, în cazul de faţă) este totdeauna o sursă de plăcere care se cere satisfăcută. Neurochimic, ele împărtăşesc aproximativ acelaşi joc de endorfine cu majoritatea formelor „clasice“ de adicţie. Existenţial însă, putem să ne întrebăm dacă această deplasare a sensului vieţii din spirit în corp poate să ne ofere cu adevărat un sens viabil al vieţii. Nu cumva în-corporarea este şi o de-personalizare, adică tot o formă sublimată de piua, de

Şi nu cumva aici se găseşte numitorul comun cu alte dependenţe maladive sau de-a dreptul patologice ale vremurilor noastre, de la adicţia la Internet şi/sau la mobil, la copilul dorinţei despre care vorbeşte Gauchet, prin care rudenia se dezafiliază pentru a se concentra pe copilul unic devenit unic obiect al dorinţei?

Dar de unde ni se trag toate acestea, de ce aşa şi de ce acum? 

Rezumînd la limita caricaturalului, am putea concentra totul într-un singur cuvînt:

. Parcursul istoric al individualismului a ajuns la faza în care actorul principal nu mai este atît

, cît

său, devenit una cu corpul său („egobody“, spune Robert Redeker). Individul a fost şi rămîne un actor social, jucîndu-şi rolurile corespunzătoare. Doar că acum acestea nu mai sînt un meniu fix şi nici măcar unul

ci ceva de genul „creaţi-vă propria salată/pizza“ etc. Iar această invitaţie la creativitatea de sine, la

ca proiect, a devenit o covîrşitoare constrîngere socială şi responsabilitate personală: fii tu însuţi sau dispari. Comentînd cartea lui Le Breton, Mathilde Lequin a rezumat totul cu unul dintre acele jocuri de cuvinte tipic franceze:

Şi dacă nu (mai) poţi să faci faţă acestei presiuni permanente, dacă ţi s-a urît, dacă ai eşuat, dacă ţi-e teamă să încerci sau dacă, pur şi simplu, nu ştii cum să-ţi creezi acest inefabil eu „autentic“? Păi, o soluţie

este tocmai această

de sine, ascunsă cu grijă sub întrupările diverse ale unor

de sine ca avatar – care, să ne aducem aminte, la originea sa hindusă este întruparea unei zeităţi într-o fiinţă din regnul inferior al oamenilor sau animalelor. Nu se mai fuge în sine prin retragerea din lume, ci se fuge de sine prin căderea în lume, prin aparenţele unei conectivităţi pe care o poţi controla tu însuţi – sau măcar poţi avea iluzia că o controlezi…

Astfel, paradoxul societăţilor noastre este că, impunînd libertatea de şi pentru sine, creează avataruri fericite; sinele cere însă piua de la viaţă şi… dispare.  

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,

Mai multe