Piua

Nu a fost o săptămînă liniștită! Despre ce poți să scrii atunci cu inima cît de cît împăcată și fără a bate cîmpii despre politică, la care barem recunoști că nu prea te pricepi? Tot ce mi-a trecut prin cap în aceste condiții a fost să iau piua de la ziua de azi, după care, vorba românului, vom mai vedea… M-am întors, așadar, la o pilulă veche și m-am refugiat, visător, în grădina de altădată și dintotdeauna. E altă lume, vindecătoare…

– Ieee, am reușit!

– ?

– S-a urcat George pe-o scară și a reușit să rupă bestia aia de cracă de la vecini, aia care acoperea luleaua turcului. Acum o să putem s-o vedem de pe terasă, de la cafea – rîde fericită mama florilor.

– Mai e pînă atunci – răspunde, cam placid, morocănosul Grumpy.

– Așteaptă puțin și-o să vezi tu. Adică o să-ți arăt eu, că tu nu vezi nimic. Ai văzut ce a înflorit acolo, în colț?

– Ce? – și Grumpy caută din priviri ceva nemaivăzut. A, da, ploaia de aur!

– Chiar e ca o ploaie de aur… E primul an cînd înflorește. Alaltăieri… Să vezi la anul cum o să fie, crește foarte repede. O să acopere mizeria asta de calcan!

– Și aia de acolo ce e? – întreabă Grumpy, arătînd cu degetul un tufiș mic și auriu care s-a ițit după ploile din ultimele zile. Parcă ar fi o ploaie de aur de-a‑ndoaselea…

– Buxus. Nu știu cum îi zice la țară, dar așa mi-a vîndut-o florăreasa. Trebuie să o leg puțin, pînă se mai întremează, că stă cam pleoștită…

Pe vîrful gardului își face apariția Dracu’, pisica cea neagră a vecinilor, și o pornește agale pe alee. Mama florilor sare ca împinsă de un arc și face ochii mici, de pisică. Un minut întreg cele două se uită fix una în ochii celeilalte, după care Dracu’ se tolănește în iarbă și, neglijînd-o ostentativ pe mama florilor, urmărește din priviri vrăbiuțele.

– Ieri a vrut să intre pe terasă și, cînd m-am repezit la ea cu mătura, mi-a răsturnat ghiveciul cu Napoleonul. Tocmai făcuse, în sfîrșit, o floricică. De doi ani îl aștept, nu i-a mers bine anul trecut, am crezut că a murit. Acum cîteva zile a dat un boboc și vine bestia asta și mi-l omoară! E frumoasă, potaia, da’ ce caută la florile mele?! – zîmbește înciudată mama florilor.

– Cred că ea a jumulit guguștiucul – își aduce aminte Grumpy.

– Asta a fost mai demult. Acum sînt o pereche, totul e în regulă. După care arată cu degetul spre arțarul care a crescut anul acesta ca Făt-Frumos: ia te uită, a mai apărut o mierlă! Asta nu-i a noastră…

Urmează vizita de dimineață. Lăcrămioarele s-au dus, primele lalele s-au trecut, magnolia pitică s-a scuturat de mult. Daliilor pitice le merge însă bine, deși n-au fost udate trei zile; noroc cu ploile. Iar tufișul de levănțică a rezistat toată iarna, ca și cum ar fi fost în elementul său. Mai are însă pînă să înflorească și să-și răspîndească parfumul peste toată grădina. Și gutuiul! Gutuiul e în plină floare…

– Uite că a dat un boboc, săracul! – se uită cu drag mama florilor la un trandafir și îl mîngîie din priviri pe creștet. L‑am luat de la tîrg, dar era cam amărît, eu am zis că e pe moarte. Florăreasa mi l-a dat pe gratis și a zis că, dacă nu se prinde, nu-i datorez nimic. Acum trebuie să mă duc să-i dau banii, a avut dreptate, a înflorit…

– Uite, uite! – se entuziasmează brusc și Grumpy. Primul iris!

– E acolo de trei zile, bine că l-ai văzut și tu… Și mama florilor se uită îngăduitoare la Grumpy.

Inspecția s-a încheiat. Problema e cu păpădiile. Au năpădit toată grădina și au niște rădăcini îndărătnice, care nu se lasă smulse. Le smulgi cum poți, dar peste doar cîteva săptămîni cresc la loc. Cînd erau înflorite, alcătuiau pete galbene strălucitoare în soare, acum însă nu sînt decît niște buruieni zbîrlite. Mama florilor oftează de fiecare dată cînd trece pe lîngă ele și își tot frămîntă mintea cum să le stîrpească. Știe însă că nu poți să te pui cu păpădiile.

– De-abia aștept să înflorească și Mîna Maicii Domnului – se așază, mulțumită, mama florilor în fața ceștii de cafea. Atunci să vezi!…

Grumpy c’est moi! Iar mama florilor, zisă și zîna zorilor, este, după cum poate ați bănuit, Ana, soția mea. În primăvara aceasta, mica noastră grădină a erupt din toate sevele într-o dezordine copleșitoare. Ana moșește fiecare frunză nou-născută, îi ține socoteala, și dimineața, la cafea, îmi povestește cum o duce. Eu, copil de asfalt, mă bucur intelectual, așa, făcînd un efort de imaginație estetică pentru a realiza că e ceva frumos. Cînd plec, dimineața, în capul meu vîjîie agenda, iar cînd mă întorc seara, numai de floricele nu-mi arde. În urmă cu cîțiva ani, cînd am fost invitați la un prieten mult mai tînăr, care tocmai se retrăsese din comitete și comiții naționale undeva „la țară“, lîngă București, am rămas uimit cînd acesta ne-a dus la un măr proaspăt plantat și ne-a vorbit o jumătate de oră despre cele patru frunze proaspăt ițite. A luat-o razna, săracul! – mi-am zis eu în sinea mea. Ei bine, nu, nu o luase razna, ci intrase în alt ritm. În alt timp. Căci ceea ce este fascinant la o grădină pe care o îngrijești cu mîna ta este exact asta: timpul. Intri, fără să-ți dai seama, în ritmul naturii, care îți ritmează altfel natura ta urbană și îți dă răgazul să te regăsești. Din fragmentar, timpul devine curgere lină, din mișcare liniară care se îndreaptă frenetic spre un viitor de fiecare clipă devine o ciclicitate de nașteri și renașteri bine rînduite. În grădină, mergi agale și vorbești mai rar. Ritmul vieții și ritmul inimii se reglează după alt algoritm. Și începi să înțelegi „viața la țară“, despre care am citit cu toții sau ne aducem vag aminte din vizitele la bunici, dar pe care, intelectuali morocănoși, o considerăm adesea doar un idilism patetic. Tot calendarul acesta festiv al „omului de la țară“, ritmat de moartea și renașterea naturii și obsedat de fertilitate, devine o icoană la care nu mai poți să ajungi, dar la care, iată, poți să te închini în fiecare dimineață. Și să te visezi, pentru o clipă, parte a acestui ciclu nemuritor.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.