Piatra filozofală

5 februarie 2015   SITUAȚIUNEA

Da, ştiu, nu e prea frumos să vorbeşti despre tine în public, aduce a lăudăroşenie. Aşa poate suna şi faptul că voi vorbi acum despre propria mea carte –

reeditată recent la Editura Trei. De fapt, şi la prima apariţie, prietenul şi primul meu editor, Ion Bănşoiu, m-a ironizat, spunîndu-mi: „Nu ai încă operă şi te-ai apucat să-ţi scrii memoriile!...“ Da,

este, într-un fel, şi povestea mea, dar este, în primul rînd, o poveste

-personală, ceea ce mă absolvă de păcatul narcisic. Iar acum, privind-o din perspectiva pilulei anterioare despre piaţa neo-liberală a cunoaşterii, precum şi, întîmplător, a

a lui Marguerite Yourcenar, pe care tocmai o recitesc cu alţi ochi, mi se pare că descopăr cîteva probleme ce se întrevăd în carte, la care nici eu nu m-am gîndit pînă acum şi care, în orice caz, nu mă privesc pe mine personal. Aşa că îmi permit să vi le împărtăşesc... 

O poveste a aproape 20 de ani de teren în Gorj, în vremurile comunismului, cartea conturează în filigran şi un anumit soi de

a demersului de cunoaştere. Retrospectiv, se întrevede, mai departe, o paradoxală trecere de la această inutilitate tolerată, la o utilitate intolerabilă, acel

care stă precum o sabie a lui Damocles deasupra capului tuturor cercetătorilor actuali. 

O inutilitate tolerată, spuneam, căci ştiinţele sociale în general au fost privite cu reţinere, ca doar marginal utile – dacă nu chiar direct ostile – puterii comuniste. Psihologia a ajuns chiar să fie desfiinţată, şi nici sociologia nu a dus-o prea bine. Absolvenţii acestor facultăţi au continuat să fie angajaţi în producţie, unde însă nici un inginer-şef sau director nu prea lua în considerare „expertiza“ acestora. În consecinţă, cu toţii trebuia să dăm un raport anual de cercetare, pe care ştiam că, de regulă, nimeni nu-l va citi vreodată. Personal, deşi am avut extraordinarul noroc să ajung în inexplicabila oază a Centrului de Cercetări Antropologice, ştiam şi că nu voi publica niciodată cercetările efectuate de-a lungul anilor (chiar şi în ziua de astăzi, îmi este astfel greu să realizez, în forul meu interior, că cineva mă citeşte şi continui, de cele mai multe ori, să scriu doar pentru plăcerea mea).  Aveam deci tot timpul din lume, căci singurul deadline era fantomaticul raport de sfîrşit de an: timpul însuşi era îngăduitor. Am scris atunci cît n-am mai scris niciodată după aceea. Cînd, în sfîrşit, după 1990, am avut voie să mă înscriu la doctorat, teza finală avea în spate vreo 15 versiuni anterioare, care nu fuseseră scrise însă cu o altă finalitate decît plăcerea scrisului. Nu era nici „literatură de sertar“, nici „rezistenţă prin cultură“, cum s-a răspîndit ulterior zvonul. Era artă pentru artă, ca să spun aşa, o cunoaştere mută, fără altă documentare decît cîteva cărţi risipite şi fără alt public în afara celor cîţiva colegi. Dar cu o puzderie de curiozităţi şi probleme, unele înduioşător de naive, altele incredibil de îndrăzneţe, dar pe care acum, din perspectiva unei publicări peer reviewed, nici n-aş mai îndrăzni să le evoc. Merită meditat asupra modului şi rostului trecerii de la această creativitate fără libertate la o libertate fără creativitate, la cum gratuitul privat a căpătat preţ public şi a devenit marfă, evaluată şi cumpărată după preţul său de piaţă şi cu tot mai puţine investiţii în alb, de dragul cunoaşterii fără promisiuni utilitare. De meditat şi la cum timpul însuşi a devenit bani.  

Cealaltă „revelaţie“ are, la prima vedere, o tentă mult mai personală. Am realizat că tot traseul meu profesional a fost marcat de crezul – devenit cu timpul credinţă – în faptul că

Am regăsit chiar o argumentare neaşteptată a acestui demers, referinţa la acea „raţiune narativă“ pe care o propovăduieşte Ortega y Gasset. De la primele întîmplări de pe primul teren, la „povestea maidanezului Leuţu“ sau la actualele „pilule“, am tot continuat să „povestesc“. Natura povestirii s-a schimbat însă radical. În anii „gratuităţii“, era vorba despre un soi de epopee de buzunar a căutării pietrei filozofale, un soi de visătoare

discutabilă, dar fascinantă. La această reeditare, un fost student, ajuns eminent cercetător şcolit în Germania, mi-a reproşat că cercetarea mea nu are etnografie. E adevărat, nu

şi

din Novaci, unde mi-am desfăşurat studiile, mă interesau, ci povestea lui Cain şi Abel din spatele lor şi cea a tipurilor general umane pe care le întrevedeam la orizont; de „etnografie“ se ocupa toată lumea... 

După 1990, m-am oprit din visări şi m-am angajat în necesara curăţenie generală de demitizare şi deconstrucţie a cunoaşterii moştenite. Mai apoi, am intrat pînă în gît în piaţa proiectelor. În timpul liber însă, am continuat să culeg poveşti, dar nu despre Om, ci despre gesturile mărunte ale oamenilor; de la metanaraţiuni fără etnografie am trecut, în rînd cu lumea, la etnografie fără viziune: poststructuralismul era norma şi valoarea. Şi am pledat pentru curcubeul de subiecte ale cotidianului, cu tot entuziasmul de care am fost în stare. Descoperi astfel părţi ale umanului rămase nevizitate sau pur şi simplu neglijate, pe atunci, de cunoaşterea academică de la noi. Doar că acum, aceasta a devenit cunoaşterea academică în general, punînd în evidenţă

ale socialului care nici măcar nu mai sînt în căutarea

. Cred şi acum că era – şi este – nevoie de un astfel de ocol, dar mi-am păstrat convingerea că este doar un ocol necesar, nu şi suficient. 

M-am întors, aşadar, după alţi vreo 20 de ani, la vechile mele poveşti şi le-am dat o nouă înfăţişare, din dorinţa inconştientă, cred, de a (îmi) reafirma credinţa în acele exerciţii metateoretice puse în prezent la indexul desuetudinii.   

De fapt, nu ne-am despărţit niciodată de aceste

despre a căror tristă moarte ne-a avertizat Lyotard. Dimpotrivă, lumea noastră globalizată trăieşte – în ansamblul ei şi ştiind sau nu – sub imperiul marii naraţiuni a „alegerii raţionale“

Nevoia de alternative pluteşte în aer, dar o mare naraţiune alternativă, care să devină o convingere împărtăşită de o majoritate, nu este un lucru uşor. În orice caz, nici postmodernitatea nu poate renunţa la căutarea gratuită a „pietrei filozofale“, chiar dacă o face – şi poate că e bine că o face, de data aceasta, cu o doză de (auto)ironie. Căci nici o mare naraţiune nu aduce

, ci doar propune un

. Unul printre altele...  

Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului,

Mai multe