Piaţa neo-liberală a cunoaşterii

Societatea cunoaşterii pare să nu prea mai aibă nevoie de cunoaşterea societăţii; sau, în orice caz, nu de „cunoaştere“ în sensul cu care am fost obişnuiţi. Este o opinie tot mai răspîndită în lumea academică...

Povestea este mai veche şi am mai evocat-o şi cu alte ocazii. Aspectul ei formal şi vizibil îl constituie „cultura auditului“, cu întreaga sa reţea birocratică, din care fac parte

etc. Nu este deci vorba doar de depresiile locale ale unor intelectuali eventual cusurgii, căci această reţea este un sistem globalizat, transnaţional şi transpartinic, în care financiarul şi moralul şi-au dat mîna pentru a predica

pe limba tuturor şi pe care de-abia începem să-l înţelegem.  

Simplificînd la limită, se poate spune că la originea sa se află o neîncredere instituţionalizată (ba chiar, iniţial, o frică generalizată), determinată de crizele şi „deviaţionismele“ economice repetate. Pentru a preîntîmpina riscul – şi astfel a îngrădi frica –, piaţa globalizată a elaborat, a standardizat şi a generalizat un set de „bune practici“, de natură să asigure reuşita şi eficienţa activităţilor de piaţă. Cu o condiţie: ca acestea să fie urmate de toţi actorii sociali în deplină

, permiţînd o permanentă

. Cercetarea a fost şi ea unul dintre aceşti actori, în nici un caz cel mai important.

Transparenţa acestor „bune practici“ a fost apoi asigurată prin mecanisme interne de

– adică de auto-control al respectării procedurilor. Interesul economic al eficienţei s-a propagat astfel prin valoarea morală a transparenţei, auditul care face legătura între cele două fiind trecut în responsabilitatea indivizilor; statul („sistemul“) însuşi evită astfel atît auditul, cît şi responsabilitatea. Şi totul funcţionează aşa, de la grădiniţe la bănci. Din punctul de vedere care ne interesează aici, rezultatul este mcdonaldizarea cunoaşterii; e trist, dar sistemul are nevoie doar de informaţie, nu de cunoaştere. 

În amonte, aceste

instituţionale – cum le numeşte antropoloaga britanică Mary Douglas – erau legitimate prin

neo-liberală. Este vorba despre acel neo-liberalism care triumfă asupra economiei politice keynesiane în anii 1970 şi care pune în practică sfatul lui Hayek, conform căruia guvernele ar face bine să nu mai „tînjească după inteligibilitate“ cu privire la cum şi de ce funcţionează piaţa şi să se mulţumească cu „evidenţa“ că indivizii, în tranzacţiile lor libere pe piaţă, ştiu mai bine şi reuşesc mai bine decît orice autoritate externă de cunoaştere sau de control. Statul, cu autoritatea sa externă pieţei, devine o piedică în calea bunăstării generale.  

Într-un articol recent, antropologul britanic James Carrier porneşte pe urmele acestei convingeri neo-liberale pentru a interpreta multe dintre schimbările survenite recent în cîmpul cunoaşterii. Unele se referă şi la cultura auditului, o piaţă a cunoaşterii care, conform crezului neo-liberal, a trebuit să fie lăsată să se autoregleze prin interacţiunile libere între

, singurii în măsură să-şi evalueze preţul pe piaţă prin „factorul de impact“ al fiecăruia. În acest fel – observă Carrier – cei care trebuie să aprecieze valoarea unei opere sau a unui om nu trebuie să citească, şi cu atît mai puţin să înţeleagă, ci doar să calculeze cu grijă frecvenţe şi indici. Rezultatul a fost o tendinţă de uniformizare a peisajului intelectual – conchide acesta. Aş adăuga formarea unui soi de „grupuri de interes“, prin cantitatea şi electivitatea citărilor: eu te citez pe tine, tu mă citezi pe mine, amîndoi pe prietenii noştri; cîştigă brandurile, dispar produsele locale... 

Ceea ce mi se pare însă interesant în mod deosebit este relaţia pe care o stabileşte Carrier între modelul statului minimalist şi toată seria de revendicări metodologice şi ideologice antiautoritariste. Pe scurt: pentru economia neo-liberală, denunţarea intervenţionismului etatist este denunţarea Autorităţii, a istoricei şi abuzivei autorităţi care (mai) stă în calea libertăţii Pieţei. În acest context (dar nu doar din acest motiv), toate ipostazele majore de „autoritate“ au început să fie contestate ca tot atîtea forme de obstrucţionare a libertăţilor.  

La scara particulară a antropologiei, de pildă, contestarea a vizat atît obiectul, cît şi subiectul cunoaşterii. Obiectul s-a deplasat astfel, treptat, de la structurile sociale spre acţiunile individuale (agency), marile teorii antropologice au fost excomunicate de poststructuralism şi s-au promovat „cotidianul“ şi „experienţele trăite“, punînd în scenă indivizii înşişi, prin autobiografii şi istorii orale. Structurile, oricare ar fi ele, se topesc în fluiditatea constitutivă a interacţiunilor individuale. Complementar, antropologului i s-a contestat legitimitatea autorităţii sale: cu ce drept vorbeşte în numele Celuilalt?

a devenit o datorie morală. Ceea ce este foarte bine, doar că astfel punerea accentului pe punctul de vedere al Celuilalt, întemeietoare pentru antropologie, a trecut de la o metodologie fără morală la o morală fără metodologie. În plus, a apărut şi o întreagă categorie „profesională“ de justiţiari ai tuturor drepturilor pe care nu le are cercetătorul, acuzîndu-l pe acesta de rasism, colonialism, naţionalism, machism şi alte imoralităţi. (Acum cîţiva ani, am fost şi eu acuzat, în Franţa, de naţionalism şi xenofobie, deoarece am vorbit despre pămîntenii şi

din Novaci, deci am perpetuat mitul naţionalist al „Mioriţei“, unde

sînt dispreţuiţi; sic!...) 

La scara generală a cunoaşterii, ceea ce a ajuns să fie cu desăvîrşire delegitimată este însăşi autoritatea teoriei: de la ceea ce Radcliffe-Brown numea

la

despre care vorbea Lyotard, totul a devenit doar obiect (deja vetust) al de-construcţiei. Rezultatul este o totală lipsă de

, care se întoarce şi asupra economiştilor de la care a pornit: vrînd doar să lase piaţa să funcţioneze, aceştia nu prea mai înţeleg cum funcţionează sau cum ar trebui să funcţioneze aceasta. Corporaţiile şi băncile se văd şi ele blocate în gadget-uri de marketing, fascinate de „segmentare“ sau „management interactiv“, cu care se amăgesc că (mai) pot stăpîni piaţa fără a cunoaşte societatea.  

Această piaţă neo-liberală a cunoaşterii poate să funcţioneze atîta vreme cît funcţionează întregul sistem; dar acesta pare să scîrţîie din toate încheieturile. Şi iată că, exact cînd ar fi fost mai multă nevoie de ea, cunoaşterea societăţii a fost scoasă la pensie...  

Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului