Pesimism

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt din ce în ce mai prost dispus. Am crezut, mai întîi, că e chestie de vîrstă. Sau o criză trecătoare. Dar răsfoind texte mai vechi, constat că boala e cronică. Iată simptomele ei, aşa cum se manifestau într-o ohtătură de acum opt ani. În ce vindecare să mai sper?

Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decît în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sînt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întîrzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întîlni numeroase prilejuri de indispoziţie. 

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din cînd în cînd“-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sînt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decît caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră. 

Străzile vor rămîne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii – profesionişti sau amatori – vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău, şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zîmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile“, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi cîinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gîndi strict la găştile de partid şi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proastă creştere, de incultură, de muzică proastă şi de

. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi

, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipaturi. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. 

Cum vedeţi, sînt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sînt apocaliptic. Totul a început cînd, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întîi că e mai cald decît în restul Europei, mai cald decît la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urcă de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gîfîind, cu mireasma patriei în nări. Sînt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis. 

(Dilema veche