Perseverența în eroare
De ce oare regimurile autocratice, despotice, totalitare au reputația, adesea invidiată, de bună capacitate de planificare, de anticipare cu succes a viitorului imediat și chiar ceva mai îndepărtat? Ar fi astfel în mare avantaj față de democrații, prea adesea nevoite să se supună capriciilor opiniei publice și de obicei presupunînd dese schimbări de lideri.
Despre liderii chinezi se spune, cu admirație, că prevăd cu decenii înainte. Poate cu decenii, dar nu și cu luni. Zilele acestea, lockdown-ul din Shanghai și din alte regiuni riscă să se transforme în revolte de masă din cauza disperării oamenilor care nu mai au ce mînca și sînt separați de familii. Dar ceea ce e uimitor este că aceste tulburări au fost generate strict de politica Zero COVID, asumată de Xi Jinping, spre a demonstra superioritatea regimului chinez, bazat pe strict control, în pofida faptului că restul lumii a adoptat față de varianta Omicron o politică relaxată care a dat bune rezultate. Un fel de încăpățînare și voluntarism de tip maoist pare să-i fi determinat pe liderii chinezi să procedeze în răspărul restului lumii în cazul acestei variante relativ benigne, dar foarte infecțioase. Și au dat greș, nereușind să prevadă consecințele.
Despre Vladimir Putin aproape nu mai e nimic de spus în ceea ce privește prevederea. De exemplu, dacă și-a dorit să alunge NATO din proximitatea frontierelor rusești, prin războiul din Ucraina a făcut exact invers: acum Finlanda și Suedia – două țări tradițional neutre – doresc o aderare rapidă la NATO, iar amenințările rusești nu contribuie decît la precipitarea procesului de aderare. Rusia va avea o frontieră de 1.300 de kilometri cu o țară NATO (Finlanda), în plus foarte avansată, cu o armată bine echipată și pregătită și care, odată, a și administrat o înfrîngere usturătoare Armatei Roșii.
Credința în capacitățile de anticipare ale autocrațiilor ține în mare parte de propagandă. Pe de altă parte, mulți oameni au impresia că organismele dirijate autoritar și ierarhic, precum armatele sau anumite corporații, anticipează mai exact viitorul și, mai ales, acționează unitar și eficace. Ceea ce ei ignoră este că, dacă în procesul de planificare sau de executare se strecoară o mică eroare (fie o eroare inițială sau una care apare ulterior dintr-o cauză întîmplătoare), într-un regim autocratic ea e foarte dificil de îndreptat: însăși autoritatea liderilor, care au impus cursul politicii și și-au pus în joc presupusa lor omniștiință, ajunge să fie pusă la îndoială în cazul unei schimbări de direcție – ceea ce împiedică înlăturarea erorii cît timp ea e mică. Se persistă deci în eroare, iar deficiențele și eșecurile, nefiind corectate, se amplifică. Mai mult, regimul devine tot mai autoritar, înlăturînd vocile disidente sau divergente. Rezultatul este ceea ce se numește un „feedback pozitiv”: eroarea amplifică autocrația, care amplifică eroarea. Se poate merge pînă la catastrofa regimului sau, în orice caz, la o serioasă cutremurare a sa. Istoria oferă destule exemple.
Nu vreau să spun că democrațiile anticipează mai bine, mai ales pe termen ceva mai lung. Cîtuși de puțin, dovadă chiar laxitatea din ultimele două decenii a Occidentului față de Rusia. Avantajul democrațiilor este numai că pot schimba rapid cursul și fără daune importante. O schimbare de guvern în urma unor scandaluri sau alegeri, eventual niște demisii, sînt suficiente: vezi felul în care Germania și-a schimbat politica energetică și față de înarmare într-o singură lună, anulînd dintr-un foc o tradiție politică de decenii. Liderii democratici sînt la putere pe termen limitat și adesea adoptă politici de conjunctură. Marile erori vor fi astfel eliminate, chiar dacă micile erori sînt frecvente.
Autocrațiile sînt rigide și de aceea devin fragile cînd sînt supuse unor șocuri mari. Democrațiile sînt mult mai puțin fragile decît se crede; ele sînt – cu un termen al lui Nassib Taleb – „antifragile”, adică sînt suple, astfel putîndu-se adapta mai ușor la meandrele istoriei și ale timpurilor. Omul, în general, n-a învățat încă (și poate că e imposibil) să planifice corect viitorul; diferența (pe plan politic, dar și individual) este că unii își înțeleg relativ repede nepriceperea (fiindcă acceptă critica și dialogul) și caută s-o corecteze, în timp ce alții perseverează în ea.