Pericolul de la televizor
Un nou delict grav săvîrşit de un cetăţean român - jefuirea şi uciderea unei femei; iniţial presa a vorbit şi de viol, dar deocamdată nu a fost confirmat de medicii legişti - a încins presa şi politica de la Roma şi Bucureşti. Şi, întrucît premierul Romano Prodi a declarat că va discuta problema şi cu ceilalţi parteneri din UE, tinde să încălzească şi alte capitale europene, y compris Bruxelles. În realitate, era deja un "caz european" dinainte de a izbucni: totul pleacă de la principiul liberei circulaţii şi de la valurile (neaşteptate?) de emigranţi dinspre Est spre Vest. Restul este doar isterie politico-mediatică italo-română. Dar tocmai aici e marea problemă. Cifrele oferite de statistici (le-am extras dintr-un raport al autorităţilor italiene preluat de Corriere della Sera, http:// www.corriere.it/cronache/07_ottobre_31/romeni_scheda.shtml) arată că românii au comis, în 2006, 15,4% din infracţiunile cu autori străini şi 5,3% din totalul infracţiunilor denunţate în Italia. În ultimele luni, infractorii români au fost protagoniştii unor cazuri foarte grave şi - mai ales - intens mediatizate: atacul asupra regizorului Giuseppe Tornatore, uciderea unei tinere de 23 de ani în staţia de metrou, uciderea unui cuplu de pensionari într-un sat de lîngă Cosenza şi altele. Românii sînt pe primul loc la omucideri, violenţe sexuale, furturi de maşini şi din case, dar se îndreaptă rapid spre activităţi mai bănoase (traficul de droguri şi de fiinţe umane): "criminalitatea românească pare să parcurgă într-un mod mai rapid etapele evolutive care au caracterizat escaladarea criminalităţii albaneze". Pînă de curînd, albanezii erau pe primul loc în materie de infracţiuni în Italia, iar una dintre figurile stereotipe pătrunse în "imaginarul popular" al ultimilor ani era aceea a "albanezului violator". Faptele şi statisticile sînt, desigur, indiscutabile. Dar mediatizarea intensă a cazurilor a făcut ca românii - şi în special romii din România - să apară într-o bună parte a opiniei publice drept întruchiparea deplină a răului, sursa tuturor necazurilor din Peninsulă. Degeaba spun acum oamenii raţionali că nu originea etnică a infractorilor e relevantă: aceasta a devenit "miza" întregului război politico-mediatic. Iar în opinia publică s-au extins deja atitudinile negative faţă de romi şi români. Într-un sondaj realizat zilele trecute, 61% dintre cei chestionaţi declarau că au "multă antipatie" faţă de romi, iar 21% "destulă". Iar în clasamentul acceptării imigranţilor, ultimele trei locuri erau ocupate de români, albanezi şi romi. Aceste cifre arată că aceia care s-au organizat în bande care să-i "pedepsească" pe români ar putea beneficia de o anume susţinere în rîndul unei categorii consistente a publicului şi că valul xenofob, odată stîrnit, va fi greu de calmat. Declaraţiile unor politicieni şi-au avut, desigur, rolul lor. Dar cauzele profunde stau, cred, în altă parte. Italienii sînt mari consumatori de televiziune (ca şi noi). Or, infracţiunile grave cu autori români au fost amplu mediatizate. Şi nu e vorba doar de timpul dedicat acestor episoade de cronaca nera, ci şi de tonul şi stilul lor. Acum cîteva luni, după uciderea unei tinere de 23 de ani într-o staţie de metrou de către o româncă, am văzut pe Rai Uno minute întregi de transmisie în direct din faţa bisericii unde fusese depusă tînăra, cu declaraţii ale părinţilor, colegilor de liceu şi prietenilor săi. Relatările erau "pline de dramatism" şi voiau să emoţioneze publicul, nu să-l informeze; iar imaginile de la înmormîntare au fost reluate de multe ori, astfel încît strigătele de "moarte pentru moarte" scoase de cei prezenţi sub imperiul emoţiei au avut un rating consistent. Cazul recent al femeii ucise într-un cartier al Romei a beneficiat şi el de o "acoperire media" de acelaşi fel. Ca şi multe altele. În plus, referirea frecventă la etnia infractorului (formule de genul "un marocan a jefuit un magazin", "un albanez a violat o elevă de liceu" etc. sînt curente în presa italiană) a picurat în mintea italienilor obişnuiţi ideea că "străinii comit infracţiuni". Chiar dacă, în viaţa lor de toate zilele, au experienţe pozitive legate de imigranţi, de la un punct încolo încep să creadă mai degrabă în realitatea "creată" de mass-media. Mai ales că televiziunea are, în Italia, destul de multă autoritate şi credibilitate. Asemenea inflamări mediatice au căzut într-un context social complicat. Nu mai departe de acum 10-12 ani, Italia era compactă etnic (cu 98% italieni). Astăzi, străinii (incluzînd şi estimările referitoare la imigranţii ilegali) reprezintă aproape 10% din populaţie şi sînt foarte vizibili în marile oraşe. În alte ţări (Germania, Olanda, Franţa etc.), imigranţii au început să vină mai demult şi au fost integraţi treptat (ceea ce nu le scuteşte, totuşi, de unele probleme). În schimb, italienii nu erau pregătiţi (social, psihologic, cultural) pentru asimilarea într-un timp atît de scurt a unor valuri masive de imigranţi, iar discursurile despre toleranţă şi multiculturalism ale stîngii ori acţiunile umanitare ale organizaţiilor creştine n-au reuşit să aibă efect într-o societate destul de instabilă politic, în care diversele guverne n-au fost capabile să adopte şi să aplice politici coerente nici pe tema imigraţiei, nici pe aceea a siguranţei din marile oraşe. Dincolo de incidentele tragice în sine, s-a mai produs un rău, ceva mai complicat şi de durată: au fost eliberate energiile negative ale prejudecăţilor şi stereotipiilor etnice. Principiul liberei circulaţii şi politicile europene pălesc în faţa senzaţiei oamenilor că străinii "le iau ceva" din ceea ce ar fi trebuit să rămînă numai al lor. Mulţi politicieni italieni - începînd cu Walter Veltroni - au reacţionat meschin, din calcule de politică internă. Presa a vrut şi vrea în continuare audienţă. În asemenea condiţii, a gestiona o problemă general-europeană precum aceea a imigranţilor ajunge să depindă de ce vor mai face cîţiva infractori. Şi, desigur, de etnia lor.