Patologia transparenţei
În geometria eticului, binele nu e, pur şi simplu, inversul răului. Cu alte cuvinte, viciul nu e neapărat răsturnarea mecanică a virtuţii, aşezarea ei cu capul în jos. El implică, mai curînd, un defect de metabolism: nu un salt la extremă, ci o abatere de la "centru". Ucigaşul comite, fireşte, un mare păcat, dar asta nu înseamnă că e suficient să nu ucizi, ca să ai un loc rezervat în Paradis. Faptul de a nu fi comis un asasinat nu te situează, necesarmente, în spaţiul virtuţii. Mai mult, faptul de a fi comis unul nu exclude, în anumite condiţii, iertarea şi mîntuirea. Ceea ce vreau să sugerez e că terapia răului nu se poate întemeia pe un exces al binelui; mai exact, că binele fără măsură încetează să mai fie un bine. Să luăm cazul unei maladii morale care, la noi, a afectat, decenii întregi, sfera politicului: lipsa de transparenţă. Eram deprinşi cu o formă de guvernare în care opinia noastră nu conta: informaţia, dezbaterea şi decizia se petreceau într-un teritoriu la care nu aveam acces decît prin zvon şi supoziţie. Citeam ziarele pentru a ghici ce nu vroiau să spună. După o asemenea traumatizantă experienţă era inevitabil să cerem politicii postrevoluţionare transparenţă maximă. Dar tot inevitabil era să ne trezim combătînd opacitatea guvernamentală printr-o furie a demascărilor, a dezvăluirilor senzaţionale, a indiscreţiei dezmăţate, de natură să transforme exercitarea puterii într-o stranie variantă de exhibiţionism, şi pe omul politic - într-un neobosit histrion. După ce s-au exersat, sub dictatură, în arta de a nu spune nimic sau de a minţi impenitent, jurnaliştii au descoperit bucuria isterică de a spune orice, adică mai mult decît "totul". Ei au măcar scuza că se abandonează unei boli "profesionale". De neînţeles e însă disponibilitatea fără limite a politicienilor înşişi. Urmăresc, de mai multă vreme, emisiunile mai multor posturi de televiziune şi constat, siderat, că miniştrii şi parlamentarii noştri îşi petrec o bună bucată din viaţă stînd de vorbă, sub reflectoare, la diverse ore din zi şi din noapte, cu mici comandouri de gazetari care reprezintă - s-ar zice - opinia publică. Dacă punem la socoteală şi posturile de radio, interviurile presei scrise, conferinţele de presă ale partidelor, ministerelor şi guvernului, ne putem întreba, în chip legitim, cît timp le mai rămîne aleşilor noştri pentru treaba la care s-au angajat. Trăim într-o inflaţie nevrotică a comentariului. Obsesia de a povesti "deschis" ceea ce facem ia, pe nesimţite, locul datoriei de a face. Politicienii noştri au aerul - neverosimil - al unor indivizi cu foarte mult timp liber. N-am văzut nicăieri în lume o atît de masivă prezenţă a demnitarilor pe scena mediilor. Există, pretutindeni, ştiri despre activitatea lor sau apariţii decisive, legate de o chestiune concretă, la zi. Dialogul prelung, arborescent, asezonat cu telefoane "din public", cu glumiţe de circumstanţă şi cu incriminări agresive e, în alte ţări, un eveniment excepţional. La noi e spectacol cotidian. De teamă să nu treacă drept impopulari, netransparenţi, neprietenoşi cu "liderii de opinie", politicienii români sînt gata să piardă ceasuri întregi dinaintea camerelor de luat vederi şi a microfoanelor. De la "ceaiul de la ora cinci" pînă la "milionarii de la miezul nopţii", ei sînt într-o perpetuă cursă retorică. La cîte necazuri au pe cap, te-ai aştepta să-i vezi mai ocupaţi, mai laconici, mai fără chef. Secretomania totalitară nu se anulează prin strip-tease democratic. Îţi vine să spui, în buna tradiţie revoluţionară: "domnilor miniştri, domnilor parlamentari, fiţi mai zgîrciţi cu timpul şi cu imaginea dumneavoastră. Faceţi-vă că lucraţi!" Articol apărut în Dilema nr. 250, 7-13 nov. 1997