Părinţii sînt Sistemul?

Cum și de ce s-a trecut (se trece) de la responsabilitatea personală a fericirii la responsabilizarea parentală a nefericirii? Inițial, nedumerirea mea a fost mult mai puțin radicală și mai confuză. Participînd întîmplător și pe viu, ca să spun așa, la mai multe evenimente „inspiraționale“ ale mediului de dezvoltare personală & co., m-a surprins, la un moment dat, o temă recurentă: dacă vreți să reușiți în viață trebuie să vă eliberați de părinți, generația părinților noștri nu a făcut decît să ne învețe ce nu e voie să facem, trebuie să învățați să faceți ce vreți voi etc. O vină parentală plutea vag în aer, generică și mai degrabă ideologică decît pur și simplu psihologică: generația părinților era în cauză și nu neapărat sau doar părinții mei…

Tot întîmplător, pe cînd îmi evaluam în minte aceste impresii, m-am întîlnit cu o prietenă antropoloagă și călătoare, stabilită de mult în Occident. Din vorbă în vorbă, a început să-mi povestească, ușor perplexă, de o atitudine tot mai răspîndită în rîndul tinerilor occidentali: generația părinților noștri este cea care ne-a spoliat viitorul, așa că să facă bine acum să (ne) plătească. De pildă: au huzurit în epoca bunăstării fără să se gîndească la faptul că aceasta nu avea cum să dureze o veșnicie și că noi va trebui să achităm nota de plată; și-au luat o casă cu 30.000 și stau în ea bine-mersi, fără să le pese, în timp ce noi nu avem cum să ne mai luăm o casă care costă acum 300.000; mama/bunica mai merge la coafor să-și vopsească părul cu 80 de euro, în timp ce eu nu-mi pot permite să merg să mă tund decît din an în Paști: ce-i mai trebuie cochetăria asta la 70 de ani, normal ar fi să mă ajute pe mine cu acești bani! De asemenea: părinții mei și‑au ­luat mobilă nouă de grădină și ne-au făcut nouă cadou mobila veche. Ce „cadou“ e ăsta? Le-am spus să facă bine să-și păstreze mobila lor veche, că pentru ei tot nu mai contează, și să mi-o lase mie pe cea nouă, că John și cu mine sîntem la început de viață și nu ne putem permite. Și exemplele curgeau. Se pare chiar că reviste serioase au început să se facă purtătorii de cuvînt ai acestei recente „în-dreptățiri“. De la Yes, I can! se trecuse parcă, pe nesimțite, la Yes, I deserve it! – reflectam eu în sinea mea.

Ce se întîmplă? – m-am întrebat mai departe. Greu de spus, dar anumite lucruri parcă se leagă într-o dinamică macro-socială surprinzătoare. Încercînd să-mi fac cît de cît o idee mai clară, am început să simplific lucrurile pînă la un schematism elementar, departe de diversitatea realității, desigur, dar comprehensiv totuși în ceea ce privește niște mari curente de gîndire care s-au înlănțuit și confruntat în ultima vreme în satul planetar.

Totul pare să fi început – dacă vrem neapărat să căutăm un moment inaugural – cu faza postmodernă a individualismului și „fericirea obligatorie“: you ­should be happy, „trebuie“ să fii fericit, este „responsabilitatea“ ta! Cum așa? Păi, pentru că se poate, pentru că totul este un proiect de sine: corpul este un proiect, sănătatea este un business plan, starea de spirit este o problemă de autocontrol, relațiile sociale sînt o chestiune de comunicare planificată etc.

Sub efectul de seducție al Pieței, indivizii au început să creadă acest lucru și să‑și interiorizeze această responsabilitate a fericirii: Yes, I can! Și au început să o cultive tot mai compulsiv, oferind corpului fericirea prin body-building, îngrijin­du-și sănătatea prin alimentație sănătoasă, reglîndu-și starea de spirit prin psy și Prozac, dezvoltîndu-și relațiile sociale prin team-building etc. Pe scurt, tot mai mulți au început să „gîndească pozitiv“, iar fericirea a devenit o datorie.

Dar lucrurile s-au dovedit a fi mai complicate decît păreau, iar soluțiile fericirii, mai puțin univoce decît se spunea. Fericirea era posibilă, dar cu ceva ajutor: Yes, I can, but with some help!… Și așa au apărut și s-au dezvoltat, firesc, serviciile de personal coaching, de dezvoltare personală asistată, de rețetare de fericire elaborate de experți. La cele cîteva întruniri de acest gen la care am participat ca outsider, m-a impresionat seriozitatea cu care se puneau întrebările despre „Cum faci ca să…?“ și meticulozitatea cu care se notau răspunsurile. Totul într-un perfect consens de limbaj și interes. Cererea și oferta s-au unit astfel într-o birocratizare a fericirii care a funcționat impecabil, generînd mai departe o prosperă industrie a fericirii.

Doar că, odată cu începutul recesiunii, prosperitatea socială a început să devină tot mai îndoielnică, iar în aceste condiții și „gîndirea pozitivă“ a devenit mai sceptică: Yes, I can!, dar nici chiar așa… Cineva trebuia să fie de vină pentru această dezvrăjire, dar cine? Neoliberalismul, piața, oligarhia financiară – a zis Vestul. Statul – s-a revoltat Estul. În curînd, au căzut de acord cu toții: Sistemul. Doar că atît piața, cît și statul s-au transformat în Deus otiosus, s-au retras în turnurile lor de fildeș, s-au evaporat; iar „sistemul“ a rămas o fantomă care bîntuie Occidentul. Era nevoie de ceva mai palpabil, mai concret, mai vizibil, pe care să-l poți arăta cu degetul și căruia să-i ceri socoteală. Și, nu în ultimul rînd, care să permită atît statului, cît și corporațiilor să se spele pe mîini de orice vină. Astfel a fost adus în scenă ultimul țap ispășitor: generația anterioară. 

În țările capitaliste dezvoltate, mai ales într-o clasă de mijloc grav afectată de criză și în care noua generație nu-și mai poate permite standardele de viață cu care fusese obișnuită, generația anterioară începe să fie acuzată pentru criză și pentru reproducerea stilului de viață care a condus la aceasta, părinții fiind somați să achite nota de plată a eșecului societal. În țările postcomuniste în curs de dezvoltare, „ăi bătrîni“ sînt acuzați de comunism și de reproducerea acestei mentalități, care împiedică noile generații să se dezvolte. Și într-un caz, și în celălalt, Părinții sînt Sistemul – un „sistem“ care poate fi astfel tras la răspundere și căruia fiecare „copil“ poate să‑i ceară reparații morale și materiale. E simplu și eficient, căci este adevărat că orice părinte poate fi vinovat!

Problema se complică însă prin faptul că, totodată, tot mai mulți tineri (20-34 ani) aleg/sînt constrînși să locuiască împreună cu părinții (30% în SUA, 48% în UE, 79% în Italia). Deși, economic, poate fi considerată o bună soluție, această situație este, psihologic, frustrantă de ambele părți. Iar în cazul tinerilor, rușinea dependenței de părinți poate alimenta mai departe revolta contra lor.

Ciocnirea generațiilor, viitoarea „luptă de clasă“?…