Paradoxul „ateului moral“

Plecînd de la un sondaj de opinie, am atins prea în treacăt, în articolul din numărul trecut („Ignoranți, șovini și buni creștini“), o problemă foarte serioasă de etică și religie, care i-a scandalizat de peste două mii de ani pe moraliști, teologi și filozofi. M-am gîndit că merită să n-o trec sub tăcere în cele ce urmează, fie și cu riscul de a-i scandaliza și pe unii dintre cititori. Ea constă în ceea ce ce aș numi „paradoxul etic epicurean“, sau paradoxul „ateului moral“.

Epicur și adepții lui din Antichitate și de mai tîrziu cereau omului să fie fericit căutînd plăcerea. Dar defineau plăcerea maximă drept „absența durerii“, astfel încît starea de fericire supremă era ataraxia, adică „netulburarea“ minții și a trupului – oricum, ceva foarte diferit de satisfacțiile hedonismului vulgar. De aceea Epicur și epicurenii erau celebri în Antichitate pentru felul lor de viață auster, simplu și totuși surîzător și prietenos. A fi „epicureu“ nu însemna deloc a-ți petrece viața în desfrîu și orgii, ci a te rezuma la o frugalitate demnă, după Cicero sau Seneca, de orice stoic respectabil, în pofida calomniilor, nu puține: „Nu voi spune, precum majoritatea alor noștri, zice ultimul (un stoic), că secta epicureană este servitoarea dezmățului.“ De aceea regula de aur a epicureanului este rezumată în următoarea maximă a lui Epicur: „Nu e cu putință să trăiești plăcut fără a trăi înțelept, bine și drept, și nici să trăiești înțelept, bine și drept, fără a trăi plăcut.“

Pe de altă parte și în opoziție față de toate celelalte filozofii și teologii mediteraneene, epicureismul, fără a fi un ateism în sensul strict al cuvîntului (căci admitea existența unor zei fericiți și eterni situați în afara cosmosului), neagă orice directă implicare a divinității în creația și viața lumii, în destinul oamenilor, în organizarea societății. Nu atomismul și mecanicismul fizicalist și psihologic ale lui Epicur contează aici (ele au fost de mult depășite de știință), ci concluzia pe care filozoful o trăsese din ele: pentru a fi fericiți trebuie să ne eliberăm de frica de zei (de Dumnezeu), aflînd că divinitatea n-are nici o relevanță directă pentru viața și destinul nostru. Dacă pentru iudeo-creștin și pentru omul religios, în general, „frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii“ (Pildele lui Solomon, I, 6), pentru epicurean ea e începutul nefericirii și al nebuniei.

Or, aici a apărut dintr-odată un mare pericol atît teoretic, cît și practic pentru religii (deopotrivă păgînism, iudaism și creștinism sub toate denominațiile), în măsura în care religia susține existența unei providențe divine și, totodată, e concepută ca un element de moralizare socială: într-adevăr, dacă, așa cum Epicur pare să o demonstreze prin propriul exemplu, credința în providența divină și în viața de după moarte a sufletului nu e indispensabilă pentru a trăi înţelept, decent, admirabil și frumos, ba chiar pune piedici acestei vieți ireproșabile sub raport moral, care ar mai fi necesitatea, cel puțin pentru morală, a acestei credințe? Cînd nici teama de Dumnezeu, nici convingerea că legea morală este dată de Dumnezeu, nici credința în viața de după moarte nu mai sînt necesare pentru viața frumoasă, dreaptă și chiar fericită, care mai este sensul religiei în sfera etică? Dimpotrivă, dacă epicureanul cel necredincios ar fi fost la fel de desfrînat ca un sibarit, credința în providență n-ar fi ieșit decît îmbărbătată; cu el însă ascet ca un monah, religia părea în mod periculos de prisos pentru morala decentă!

Acesta este marele paradox despre care vorbeam și el constituie motivul adevărat pentru care epicureismul a fost tratat cu multă dușmănie de foarte mulți filozofi morali și teologi pînă tîrziu în epoca noastră. Acesta este și motivul pentru care el a fost adesea calomniat și asociat cu desfrîul și hedonismul nesăbuit, cu cinismul și răsturnarea valorilor civilizației. Ceea ce e fals. Or, dacă „moartea lui Dumnezeu“ nu conduce în mod necesar la orice ignominie și crimă, cum cred Nietzsche și Dostoievski, teologia are o problemă în plus pentru a justifica credința, cel puțin la nivel social.

Poate cel mai important este însă că ceea ce înainte era doar o supoziție, verificabilă doar pe cazuri puține și cumva excepționale (căci puțini oameni îndrăzneau în epocile trecute să-și mărturisească necredința, scepticismul sau chiar ateismul), azi paradoxul „ateului moral“ apare, în proporții de masă, în sondaje de opinie. E greu de contestat că în Danemarca, Olanda sau Suedia nivelul moralității publice, al atenției față de semen, al toleranței și bunăvoinței nu-i cu mult mai ridicat decît în România, deși nivelul de religiozitate – o spun sondajele – e cu mult mai mic. În general, Europa Centrală și de Est e nu numai mai religioasă decît cea de Vest, dar și mai coruptă, mai intolerantă, mai șovină. Și nu de azi, de ieri.

Oricum, cred că întrebarea fundamentală, stîrnită cîndva de cazul „ateului moral“, nu mai poate fi evitată: formulat brutal, dacă se poate trăi drept, frumos, înțelept, dar și plăcut fără autoritatea Cerului, de ce mai este nevoie de Cer?