Pachetul de acasă
Astăzi e ziua ta,
Zi frumoasă ca tine.
Ţi-am trimis pacheţel
Ca să-ţi murmure el
Cît de mult te iubesc…
Gică Petrescu
Zilele trecute, s-a deschis la MŢR expoziţia „Pachetul de acasă“, iniţiată de Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Pare un fleac, o practică banală veche de cînd lumea – sau, în orice caz, „de demult“. Dar nu este aşa! Mai întîi,
pachet de acasă face obiectul unor practici relativ noi, doar aparent identice cu tradiţionalele pachete trimise celor aflaţi în stagiu militar, în puşcărie sau în vreun cămin studenţesc. Dacă toate acestea sînt pachete de
, pachetul despre care vorbim este un pachet de
, strălucind prin ascunsa sa gratuitate (ca să nu spun inutilitate!): expeditorii lui nu se gîndesc la supravieţuirea destinatarilor, iar aceştia nu au neapărat nevoie de el. După cum constată iniţiatorii expoziţiei, „pachetul încorporează grijă“, iar ceea ce transmite el este tocmai această grijă părintească. Mai mult, putem spune că, la început, a fost grija, dar şi îngrijorarea produse de o ruptură, o îndepărtare, o diluare a comunicării, pachetul venind după, „la pachet“ cu alte gesturi de îngrijire: vine mama şi îngrijeşte de copii, de casă, de perdeluţe şi pernuţe! Despre
„pachet“ este vorba în expoziţie, un pachet care este doar expresia obiectuală a unui fenomen social mult mai vast şi profund. Să procedăm deci sistematic şi să privim peste umărul banalului pachet de acasă pentru a încerca să întrevedem ceva din fenomenul social mai larg pe care îl exprimă.
Semiotica borcanului de zacuscă
Zacusca, devenită – nu ştiu de ce – obiect fetiş al pachetului de acasă, este postmodernă, ar fi spus Baudrillard. Ca şi vecinele sale de pachet, aceasta constituie mai presus de toate un consum de semne, căci nu valoarea ei nutritivă contează aici. Ea constituie şi hrană, desigur, dar transmite şi semne din spaţiul intim al domesticului, ademenind destinatarul să revină acasă măcar cu simţurile. Pachetul de acasă este deci şi un soi de insurecţie subterană a domesticului în lupta cu înstrăinarea. O înstrăinare adusă, în primul rînd, de îndepărtare, dar şi una care ţine bietul copil prizonier al „unui peisaj dominat de obiecte comestibile neidentificate“. Spre deosebire de lumea anonimă a pieţei, alimentele de acasă nu sînt doar identificabile, ci au şi o identitate, deci o apartenenţă pe care beneficiarul îndepărtat este chemat să o (re)împărtăşească: zacusca nu este de piaţă, nu este nici măcar „
la bunica“ sau „
la mama acasă“, este
mama. Este mama…
Hermeneutica pachetului de acasă
Pe un perete al expoziţiei există şi o superbă evocare a Andrei Matzal, din care citez doar un pasaj: „Cu şirul interminabil de caserole şi borcane mi-aş putea desena şi propria hartă haotică dintre 20 şi 30 de ani, timp în care, prin cordonul ombilical care mă leagă de casă, au curs supe, ciorbe, compoturi şi siropuri“.
Pachetul de acasă este, de fapt, un fenomen „psihanalitic“, prin care se dă lupta pierdută dinainte dintre nevoia de alăptare perpetuă şi cerinţa de înţărcare definitivă. El încearcă să refacă acest univers simbiotic prin stabilirea unei relaţii „nutritive“ la distanţă. Grija maternă va fi încorporată de copil în absenţa inevitabilă a mamei:
putem citi pe mai toate bileţelele ce însoţesc pachetul de acasă. Anulare a distanţei, prezenţă a unei absenţe, zacusca din pachetul de acasă ESTE mama/familia/neamul. „Mama venea periodic, încărcată peste poate cu kilograme de dragoste pe care, numai ea ştie cum şi cu cîtă muncă, o transforma în mîncare“ – mai evocă Andra Matzal. (Interesant, mai nimeni nu evocă în toată această poveste tatăl, deşi există şi
. Da, pachetele de acasă au gen!)
Afecţiune la pachet, pachetul de acasă poate apropia sau îndepărta – şi, la limită, poate răni mai mult decît vorbele: poate răni iubirea expeditorului şi/sau mîndria destinatarului. Este jocul dintre ospitalitate şi ostilitate, apartenenţă şi excludere. Pe de o parte, refuzul acestei ospitalităţi ce visează la păstrarea apartenenţei poate produce rupturi şi drame sufleteşti; pe de altă parte, insistenţa cu care se insinuează ospitalitate în viaţa personală a copilului devenit de mult timp adult independent poate duce la exasperare şi respingere:
– se poate auzi adesea la primirea unui nou borcan de zacuscă/ciorbă/murături.
Venit pe fondul unei crize structurale a comunicării între generaţia maşinii de scris şi generaţia calculatorului, pachetul de acasă va fi cu atît mai compulsiv cu cît sentimentul pierderii comunicării va fi mai intens. Parafrazîndu-l pe Lévi-Strauss, putem spune că pachetul de acasă nu este bun de mîncat, este bun de iubit…
Epistemologia relaţiei om-pachet
Cel mai ascuns strat al fenomenului social „pachetul de acasă“ pare să-l constituie faptul că acesta este şi un mijloc de comunicare
dar la fel de definitoriu şi determinant precum oralul, scrisul şi, mai recent, vizualul. Interesant este şi faptul că, dacă s-a scris imens despre societăţi orale, galaxia Gutenberg şi
, despre societăţi ale
nu ştiu să se fi vorbit prea mult. Poate şi datorită faptului că această formă de comunicare însoţeşte – şi, la nevoie, înlocuieşte – orice mijloc de comunicare, fără a se institui însă vreodată ea însăşi ca mijloc dominant. Ceea ce o face însă cu atît mai provocatoare!
Se spune de mult timp şi mulţi oameni spun că sîntem făcuţi din sinteza relaţiilor noastre, începînd cu cele interumane, continuînd cu cele cu divinitatea, cu natura, chiar şi cu animalele etc. Dar relaţiile cu „obiectele“ nu fac parte şi ele din noi, nu ne definesc în nici un fel? Tot mai mulţi înclină să creadă că da, sîntem făcuţi şi din obiectele interacţiunilor noastre elective. În ştiinţele sociale, Appadurai a acreditat „viaţa socială a obiectelor“, cultura materială britanică vorbeşte despre „procesul fundamental de obiectificare“ (Daniel Miller), iar Bruno Latour şi ai săi dezbat intens problema „ataşamentului“ care introduce „obiectul“ în fiinţa „subiectului“. Dacă mergem pînă la capăt pe drumul deschis de banalul pachet de acasă vom ajunge, în final, şi la această teribilă chestiune filozofică…
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,