Opinia publică se retrage la o bere
Enciclopediile şi cărţile de specialitate se mai contrazic pe ici, pe colo, în părţile esenţiale, cu privire la originea şi definiţia expresiei, dar e şi normal pentru un concept atît de mult vehiculat. Este vorba despre "opinia publică". Fie că pornesc de la Montaigne sau Adam Smith (situaţi în "preistoria" utilizării termenului), fie de la Charles Horton Cooley ori Walter Lipmann ("clasicii" definirii moderne), fie de la primele sondaje din America anilor ’30, sociologii şi politologii ajung la nuanţe şi controverse atunci cînd, în cercetările lor, trebuie să dea o utilizare riguroasă acestei expresii. Ea a devenit însă între timp un bun comun al societăţilor democratice şi a intrat în limbajul curent: o folosesc politicienii, funcţionarii publici şi chiar cetăţenii înşişi, care ştiu sau măcar "simt" că fac parte din opinia publică. (O foloseau şi comuniştii, într-o versiune ideologizată, dar asta e altă discuţie...) Cu emfază sau doar tehnic, sincer sau demagogic, orice om politic sau demnitar public anunţă că "doreşte să informeze opinia publică..." despre una sau alta. Şi orice jurnalist simte impulsul de a-i lua la întrebări pe sus-numiţii "în numele opiniei publice". Dar, dincolo de uz şi abuz, dincolo de definiţii şi nuanţări ale specialiştilor, uneori mă întreb pur şi simplu " precum poetul care voia să "pipăie" şi "să urle: este!" " unde e dumneaei, zisa opinie publică? Care mai e "ocupaţiunea sa mintală" şi cum se exprimă, la o adică, în societatea românească atunci cînd interesele, valorile sau convingerile îi sînt atinse? De exemplu, una dintre primele întrebări din sondajele realizate de The American Institute of Public Opinion în anii ’30 suna aşa: "credeţi că cheltuielile federale pentru asistenţă socială sînt prea mari, prea mici sau atît cît trebuie?". Pe o temă atît de importantă pentru cetăţeni, li se solicita opinia. În SUA, unde au apărut, sondajele de opinie au devenit o practică obişnuită pentru multe instituţii ale Statului " de la Trezorerie la Departamentul pentru Agricultură, dar şi la Departamentul Apărării în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu de puţine ori, decizii politice majore au fost luate în politica americană şi a ţărilor Europei Occidentale ţinînd cont de ceea ce arătau sondajele. Alteori, tocmai pentru că guvernanţii nu ţineau cont de opiniile lor, cetăţenii au găsit alte căi de a se exprima, inclusiv prin ample manifestaţii de stradă care au dus la căderi de guverne, la adoptarea unor legi etc., etc. În fine, exemplele sînt cunoscute. La noi, "opinia publică" e pe buzele tuturor, dar nu pare a se exprima cu adevărat. Preşedintele ţării şi-a luat obiceiul de a da, o dată la cîteva săptămîni, cîte un interviu la televiziunea publică. Evident, pentru a-i ţine la curent cu activitatea sa. Mai nou, şi premierul a căpătat acest obicei (chiar lunea trecută a fost prezent la o "ediţie specială"). Deşi aceste interviuri sînt realizate de obicei de excelentul jurnalist Luca Niculescu, opinia publică românească nu pare foarte interesată să fie "ţinută la curent": audienţa nu e foarte mare. (Poate pentru că aceste interviuri sînt prea frecvente? Posibil. În Italia, unde şeful statului are mult mai puţine puteri şi apare extrem de rar la TV, prin anii ’90, o intervenţie în direct a preşedintelui de atunci Oscar Luigi Scalfaro a adunat în faţa micului ecran peste jumătate din populaţia ţării). Sondaje se fac şi la noi, adesea conţin şi întrebări legate de anumite politici publice, dar jurnaliştii nu prea comentează asemenea probleme, ci se reped exclusiv asupra "topurilor" de încredere în politicieni şi asupra intenţiilor de vot. În numele sfintei audienţe, storc la infinit "faptul" că X a crescut cu trei procente şi Y a scăzut cu patru, ceea ce demonstrează că n-au priceput mare lucru din logica şi sensul sondajelor, care măsoară o realitate în veşnică schimbare şi reflectă doar situaţia la un anumit moment, asupra căreia nu trebuie speculat prea mult. Politicienii, la rîndul lor, sînt atenţi şi sensibili la aceleaşi intenţii de vot şi nu-şi dau seama că ar putea exploata în folosul lor opiniile cetăţenilor despre anumite probleme generale ale societăţii, astfel încît să-şi construiască discursurile şi intervenţiile publice nu pe ideea de a-l "rade" pe adversarul care tocmai a crescut cu 2%, ci pe ideea constructivă de a-i face pe oameni să înţeleagă că sînt atenţi la problemele care îi preocupă. Despre alte forme de manifestare ale opiniei publice " ce să mai vorbim? Sindicatele negociază "tehnic" cu ministerele (mai puţin cu patronatele!) probleme specifice fiecărui domeniu, studenţii îşi văd de obţinerea diplomelor, şomerii îşi caută de lucru, pensionarii îşi plimbă nepoţii prin parc, muncitorii concediaţi de prin vreo fabrică mai fac, eventual, vreo manifestaţie spontană etc., etc. Vreau să spun că fiecare categorie ori grup pare a face, minimal, ce "scrie în fişa postului", în funcţie de interesele sale imediate. Dar pentru problemele generale ale societăţii nu se coagulează nimic, nu se adună om cu om şi opinie cu opinie, nu mai iese nimeni în stradă. Între timp, jurnaliştii au ajuns să scrie mai mult pe bloguri decît la ziar, să se citească şi comenteze între ei şi să creadă că, dacă au cîteva sute de comments pe blog, au luat cunoştinţă de "ce vrea opinia publică". Iar cititorii arşi de impulsul de a-şi da cu părerea se răcoresc pe forumuri că " de exemplu " sîntem un popor "fără spirit civic", după care se retrag blazaţi să se mai răcorească o dată. La o bere.