Oboseli

15 octombrie 2009   SITUAȚIUNEA

Politicienii noştri sînt neobosiţi. De o bună bucată de vreme îşi folosesc toate energiile, toată ingeniozitatea, tot timpul pentru a juca un joc din care spectatorii nu înţeleg mare lucru şi din care nici ei, jucătorii, nu ştiu exact ce vor avea de cîştigat. Nu e vorba de un joc înalt, rafinat, nelumesc, un joc cu mărgele de sticlă. E un joc care se consumă în praful contingenţelor, în mîzga răfuielilor de partid şi de gaşcă. Miza e simplă: cîştigarea alegerilor, rămînerea (sau accesul) la putere, demolarea adversarilor. Retorica e şi ea simplă (şi ipocrită): invocarea interesului naţional, a ieşirii din criză, a grijii pentru ţară şi popor. Parlamentarii sînt în plină fermentaţie, Guvernul se lamentează, dar e optimist, preşedintele mimează echidistanţa şi participă, electoral, la tot felul de serbări şi datini. O lume închisă, care pare să-şi ajungă sieşi. Între noi şi acest univers etanş, se aferează, seară de seară, un grup de analişti, comentatori şi moderatori harnici, cînd acri, cînd indignaţi, cînd ironici, preocupaţi şi ei mai mult de propriul spectacol decît de scena publică. Atmosfera generală e una de parapon şi sfadă. Se trag şuturi, se pun piedici, se pun bombe, se trag sfori. Nimeni nu se bizuie pe nimeni. Strategia de guvernare a fost înlocuită de o brutală strategie de front, iar opoziţia manevrează spiritul critic ca pe o bîtă exterminatoare. Nimeni nu vrea să stea de vorbă cu adevărat, nimeni nu vrea să construiască nimic, nimeni nu se simte obligat să asume răspunderi şi să dea socoteală. Şi toţi se socotesc nevinovaţi, sabotaţi de "ceilalţi", împachetaţi în intenţii bune. Eu unul nu văd cum se poate termina tămbălăul. Şi, ceea ce e mai grav, nici nu mă mai interesează. Toate soluţiile mi se par mediocre, slujite de inşi fără imaginaţie, semidocţi, prost crescuţi, iresponsabili. Dacă, printre ei, mai apare şi cîte un exemplar cu oarecari tendinţe de normalitate, el este imediat luat de val, ridiculizat sau manipulat, înghiţit de o majoritate fără prejudecăţi şi fără criterii. Îmi pot închipui două soluţii. Una ar fi ca jocul politic să treacă integral în penumbra culiselor. La televizor, să se dea numai filme şi muzică, ziarele să se dedice unor teme generale, fără legătură cu "actualitatea", iar noi, ceştilalţi, să ne vedem de treabă, renunţînd la ambiţia de a înţelege ce se întîmplă. În această situaţie, "jucătorii" n-ar mai trebui să iasă la rampă decît la sfîrşitul jocului, pentru a ne anunţa rezultatul. Oricum lucrurile se petrec într-un ţarc pentru care nu contăm. La ce bun să ne enervăm chibiţînd trist, de pe margine? Să poftească clasa noastră politică să se lupte în spatele cortinei şi să ne scutească de o reprezentaţie bezmetică, fără reguli, fără urmă de maturitate, fără stil. O altă soluţie ar fi să se încropească un guvern anonim şi discret, care să ţină ţara în funcţiune, în timp ce guvernul deja existent s-ar irosi în marea hîrjoană a luptei pentru putere. Am avea, astfel, două guverne: unul la vedere, ţanţoş şi caftangiu, teatral şi ineficace, şi altul în umbră, păstrînd viaţa cotidiană pe linia de plutire. Dacă mă gîndesc bine, ar fi bun şi un parlament dublu: unul care să legifereze cuminte şi altul care să se distreze făcînd şi desfăcînd alianţe, elaborînd moţiuni de cenzură şi punînd la cale suspendări din funcţie spectaculoase. Ideea poate fi dezvoltată: o opoziţie dublă (una decentă, consecventă şi "constructivă" şi una de scandalagii), o preşedinţie dublă (una angajată în campanie electorală şi alta angajată în mod serios în efortul medierii politice şi al pacificării naţionale). Cum să nu devii visător? Să-ţi imaginezi, de pildă, un Geoană care clămpăne neinspirat pe la adunări festive, dar şi un Geoană revenit la micile lui dexterităţi diplomatice, la statutul lui de funcţionar superior, fără ambiţii deşarte, fără neconvingătoare jocuri de bicepşi. Să ne imaginăm un Sorin Oprescu întors la chirurgie, un Ciuvică reconvertit la pediatrie, un Vanghelie dispus să-şi investească toate capacităţile într-o încercare eroică de a învăţa puţină gramatică, un Hrebenciuc care s-ar lăsa la vatră pentru a deschide un club de biliard şi cîte şi mai cîte asemenea fantezii, care, dacă s-ar împlini, ar face aerul mai limpede şi ţara mai puţin zbanghie. Ne trebuie o altă galerie de portrete sau măcar o serie de clone ameliorate, care să ne ajute să scăpăm de oboseală şi de lehamite, să evadăm, măcar din cînd în cînd, într-un joc secund, mai pur…

Mai multe