„Obiectivitatea” calității artistice

Întrebarea pe care şi-o pune Jakob Rosenberg în cartea sa apărută, în traducere, la Editura Meridiane* e una de bun-simţ: există criterii obiective pentru stabilirea valorii unei opere de artă? Răspunsul, argumentat istoric şi analitic de-a lungul întregii lucrări, e tot de bun-simţ: asemenea criterii există. Dar deşi, prin consens unanim, ele pot trece drept obiective, valabilitatea lor rămîne relativă. Cum vedem, răspunsul merge cu precauţia pînă la a se autodizolva. Că, pînă la un punct, se pot face judecăţi de valoare corecte, dar că nimeni nu poate garanta, în absolut, infailibilitatea lor – o ştim cu toţii. Răspunsul pe care şi-l dă Rosenberg nu putea fi altul. Se naşte, atunci, problema dacă el şi-a pus bine întrebarea. (...)

Obiectivitatea – cu alte cuvinte, deplina securitate a evaluării unui obiect artistic – e postulată ca ideal de două specii ale consumatorilor de artă: negustorii şi publicul larg. În ce ne priveşte, o socotim o problemă marginală, atît pentru cel ce caută întîlnirea nemijlocită şi dezinteresată cu plastica, cît şi pentru cel care o abordează de la nivelul filozofiei culturii. Cine face – ca Max Dvorák, să zicem – Kunstgeschichte als Geistesgeschichte (Istoria artei ca istorie a spiritului) nu se opreşte decît din pur protocol asupra întrebării „Cum putem fi siguri că o pictură bună e bună?“. Negustorul, da: el se ocupă numai de asta. El vrea să ştie care e metoda de a nu se păcăli, care sînt reperele optimei achiziţii. Iar publicul larg crede, în genere – influenţat şi de o anumită literatură de popularizare –, că a te pricepe la artă echivalează cu a separa chirurgical binele de rău, aşa cum se separă, în producţia industrială, reuşita tehnică de rebut. La baza acestui discernămînt ar sta miraculoasa „artă de a privi“, constînd într-un reţetar ce se poate învăţa. Cartea lui Rosenberg poate fi, între altele, citită şi ca un asemenea reţetar. Nu vom susţine că o anumită tehnică de a diseca imaginea nu e necesară pentru stabilirea unui prim contact cu ea. Vom specifica doar că o asemenea tehnică e mai puţin decît o metodă de a înţelege arta: e, doar, o metodă de a te pregăti să o înţelegi. Arta de a privi un tablou trebuie socotită deci ca fiind arta de a aştepta în mod adecvat revelaţia lui. Ea are rolul unei simple discipline prealabile. E o gimnastică, un fel de a da ocol valorii, un fel de a o ţine de vorbă pînă se produce dezvăluirea ei. Arta de a privi un tablou nu ne oferă cheia picturii – cum ar pretinde un sumar pozitivism pedagogic –, ci doar un minim cod al bunei-cuviinţe, necesar unei întîlniri civilizate cu ea.

E bine să ştii, desigur, cu ce să începi atunci cînd te afli dinaintea unei capodopere şi cînd emoţia nu e încă destul de puternică pentru a-ţi arăta drumul. Dar analiza e cu atît mai bine condusă cu cît identifică mai iute inanalizabilul, cu cît e mai aproape de a se aboli pe sine. Amatorul de artă, ca şi specialistul vor trebui, de aceea, să înveţe simultan morfologia imaginii şi relativitatea acestei morfologii. Una fără cealaltă eşuează în didactică stearpă într-un caz sau în inarticulare sentimentală – în celălalt. Şi, oricum, amatorul de artă, ca şi specialistul vor trebui să renunţe definitiv la ideea că dialogul cu arta are drept ţintă un contabilicesc act de evaluare. Ce vom răspunde totuşi acelora care ne somează să le explicăm cum se poate degusta un tablou? Le vom răspunde că somaţia lor e de tipul: ,,Explică-mi cum să mă îndrăgostesc!“. Că există, fireşte, o „regie“ a iubirii, o tactică şi o strategie a ei – ca în scrisorile priceputei Ninon de Lenclos –, dar că ele abia dacă pot tapisa anticamera Erosului. Înţelegerea artei, ca orice gest al iubirii, nu e o chestiune de metodă, înainte de a fi o performanţă a investirii de sine. Înţelegi cu atît mai bine o imagine cu cît conţinutul tău de viaţă şi de cultură e mai cuprinzător. Ea nu-ţi restituie decît propriul tău efort şi propria ta dimensiune. Prin urmare, într-un tablou vezi atîta cît ar putea şi el să vadă, dacă ar privi în adîncul tău. Restul e abuz retoric sau sistematică pentru belferi. Obsesia ,,obiectivităţii“, a justei evaluări, a criteriilor, atestă ambiţia (deplasată) a comentariului de artă de a trece în clasa ştiinţelor naturale, ceea ce îi poate conferi alura exactităţii, răpindu-i însă orice transparenţă şi dislocîndu-l din statutul său firesc: statutul de „ştiinţă a spiritului“.

Despre obiectivitatea valorii, în speţă a frumosului, încercase şi Platon să afle ceva, în Hippias Maior. Dar încrîncenarea dialectică a filozofului sfîrşea, acolo, într-o aporie. Dialogul nu culminează cu o definiţie, ci cu o reverenţă dinaintea misterului. ,,Sînt tare grele cele frumoase“ – sună, voit sărăcăcios, ultimul său rînd. Închizînd cartea lui Jakob Rosenberg, mi-am spus că pe teritoriul în care Platon coboară, cu atîta simţ al răspunderii glasul, putea şi el – cunoscutul conferenţiar de la National Gallery din Washington – să păşească cu un dram de sfială în plus.

* Jakob Rosenberg, Criteriul calităţii în artă, traducere de Gabriel Gafiţa, Editura Meridiane, București, 1980.

(fragment din Ochiul și lucrurile de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, 2023)