O prostie în limba română
Se plimbă prin Parlament, de ceva vreme, un proiect de lege care cere ca minorităţile să studieze istoria şi geografia în limba română. La Camera Deputaţilor, a fost „adoptat tacit“, pentru că îi trecuse termenul în care trebuia supus dezbaterii în plen. Acum ar trebui discutat în Senat, unde coaliţia guvernamentală are doar un vot în plus.
Chestiunea a dat, deocamdată, ocazia unor mici daraveri de clopotniţă în politichia românească. Roberta Anastase crede că trecerea legii prin Camera Deputaţilor e o „defecţiune a coaliţiei“; Marko Bela zice că e o iniţiativă „demagogică şi ultranaţionalistă“ şi că adoptarea ei „ar arunca în aer coaliţia“; Kelemen Hunor zice că a căzut de acord cu premierul să blocheze legea în Senat; Mircea Toader, liderul senatorilor PDL, zice că legea va fi respinsă de Senat; Ilie Sârbu, liderul senatorilor PSD, zice că legea va fi adoptată în Senat şi deschide uşa negocierilor cu UDMR. Iar preşedintele Băsescu zice că partidele au dormit în Parlament în timp ce legea trecea pe lîngă ele spre termenul-limită. Aşadar, problema pare a fi, pentru politicienii români, soarta coaliţiei: moare sau se predă? Nici unul n-are nimic de zis despre chestiunea în sine, nimeni nu simte impulsul să argumenteze dacă e sau nu e nevoie de această lege. Nimeni nu are nimic de zis pe tema „cum e mai bine pentru elevii aparţinînd minorităţilor etnice: să înveţe geografia şi istoria în limba maternă sau în limba română?“. Căci, la urma urmei, „beneficiarii“ legii vor fi copiii, nu?
Sigur că întrebările mele sînt retorice. De la început, „argumentaţia“ legii era precară – şi nici n-avea cum să fie altfel. Iniţiatorul – un deputat renegat de PDL – zice că, din moment ce există şcoli private în limbile minorităţilor, nu consideră necesar ca istoria şi geografia să fie predate în şcolile de stat în limbile minorităţilor. Pe ici, pe colo, legea tinde să devină chiar ridicolă, din moment ce prevede, pentru minoritari, „obligaţia transcrierii şi a însuşirii toponimiei şi a numelor proprii româneşti şi în limba română“. La halul în care a ajuns utilizarea limbii române, o asemenea obligaţie ar trebui prevăzută şi pentru români (dacă nu chiar în primul rînd pentru ei), inclusiv pentru aleşii neamului, ale căror „competenţe lingvistice“ sînt, în unele cazuri, cu totul precare. Dar acestea sînt mai degrabă detalii. Problema principală a acestei iniţiative legislative este prostia pe care o conţine şi o propagă. De bine, de rău, propunerea ca minorităţile să înveţe limba română din aceleaşi manuale ca şi românii a căzut atunci cînd s-a discutat Legea Educaţiei. Acum, două materii cu un ridicat grad simbolic – istoria şi geografia – sînt tratate din perspectiva unei ideologii de secol XIX, de parcă gîndirea umană ar fi rămas pe loc în epoca afirmării statelor şi identităţilor naţionale. Şi nici măcar atît, căci „gîndire“ e un cuvînt inadecvat cînd ne referim la o asemenea năzbîtie legislativă: pur şi simplu, sînt reluate nişte stereotipii şi prejudecăţi, cu pieptul bombat a patriotism, dar fără nici o idee de viitor. Presupoziţia că, dacă vor învăţa să transcrie corect în limba română numele lui Mihai Viteazul şi al muntelui Căliman, maghiarii nu ne vor mai fura Ardealul e o prostie. Căci – de fapt – acesta e „dedesubtul“ iniţiativei: să nu creadă ’mnealor ungurii că le merge cu noi, care sîntem aici de 2050 de ani, cu toponimele noastre cu tot! Că doar iniţiatorul şi cei de-un gînd cu el nu au în vedere, cînd scot astfel de lucruri din străfundul gîndirii lor, minoritatea slovacă ori ruteană! Numai că o astfel de presupoziţie ţinteşte greşit şi are, de obicei, un efect contrar: încercînd să trîmbiţeze naţionalismul „nostru“, nu face decît să zgîndăre naţionalismul „lor“. Pentru copiii aparţinînd minorităţilor, româna e o limbă străină (pentru că limba lor maternă e alta, pentru că acasă şi în comunităţile lor vorbesc limba maternă etc.) şi trebuie predată/învăţată după programe şi manuale speciale, ca şi franceza ori engleza. Or, e o naivitate să-ţi închipui că a-i obliga pe nişte elevi de gimnaziu care (eventual) nu stăpînesc bine limba română să silabisească şi să scrie corect „Kogălniceanu“ ori „Brâncoveanu“ poate avea alt efect decît enervare şi plictiseală.
Pe de altă parte, e suficient să ne uităm cu atenţie în jur: de cîţiva ani, cei mai buni elevi pleacă, după absolvirea liceului, la studii în străinătate pentru a învăţa în orice limbă, numai învăţătură să fie. Şi ar pleca şi mai mulţi dacă le-ar permite situaţia materială. Unii se întorc în ţară, alţii îşi construiesc o viaţă „acolo“, în lumea largă. E opţiunea lor. Într-un asemenea context, propunerea legislativă cu pricina e doar (încă) un semn de provincialism şi închidere. În mod normal, ar fi trebuit respinsă de la început, nu merita mai mult de zece minute de dezbatere. Şi totuşi, nu: a ajuns „cheia“ vieţii politice româneşti, de ea depinde soarta coaliţiei şi a guvernării. Nici acum, în ceasul al doisprezecelea, nu îndrăzneşte nimeni să spună deschis „haideţi să ne lăsăm de fleacuri că avem treburi serioase“. Şi uite-aşa, o prostioară legislativă scrisă în limba română devine mai importantă decît e cazul...