O problemă de cadre
„Jupîn Dumitrache:
...Toate le ştie, îmi place...
Ipingescu: Apoi dacă-i jurnalist...“
(O noapte furtunoasă, Act II, Scena IX)
Eram gata să cred că avalanşa de jurnalişti şi comentatori politici care iau azi cu asalt fotoliile parlamentare şi mîine, poate, pe cele ministeriale e un fenomen nou. Dar am descoperit un text din 1997 care dovedeşte că, în România, repetiţia e mama deşertăciunii. Vorba lui Creangă: „...ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost...“
Într-un anumit sens, alegerile din 1996 au fost cîştigate de România liberă. Nu dau acestei afirmaţii nici o conotaţie polemică. E un fapt. Pînă să stabilim dacă faptul în sine e benefic sau nu, trebuie să luăm notă de evidenţa lui şi să-i cercetăm, lucid, justificările. Mai întîi să recapitulăm: purtătorul de cuvînt al Guvernului e domnul Eugen Şerbănescu, gazetar la România liberă. Tot din staff-ul originar al României libere a fost recoltată şi doamna Gilda Lazăr pentru funcţia de purtător de cuvînt al Ministerului de Externe. Şeful de cabinet al domnului Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor, este doamna Roxana Badralexi, de la România liberă. Dan Praisz, de la acelaşi jurnal, e consilier guvernamental. La conducerea Serviciului Român de Informaţii a fost numit domnul Costin Georgescu, activ, încă din 1990, în echipa României libere, ca şi domnul Cătălin Harnagea, devenit, de curînd, şef al Serviciului de Informaţii Externe. Amintim, în treacăt, că şi domnul Băcanu, ca membru marcant al Alianţei Civice, a avut şi are de jucat un rol în trebile ţării, chiar dacă nu ocupă o funcţie anume. Un colaborator asiduu al aceleiaşi publicaţii, domnul Nicolae Prelipceanu, e şi el consilier, undeva la vîrf. Iată, aşadar, un inventar rapid, din care rezultă că România liberă a devenit, după alegeri, o adevărată pepinieră de cadre a noii guvernări.
Situaţiunea nu e banală. Nu e de imaginat ca guvernul Franţei să absoarbă redacţia de la Le Monde, sau ca serviciile secrete ale Angliei să fie încredinţate celor de la Times. Originalitatea noastră e, iarăşi, indiscutabilă. Ea se poate însă explica. În primul rînd, e limpede că alianţa cîştigătoare s-a simţit obligată să-şi recompenseze suporterii.
Ne putem întreba, e drept, dacă într-un moment de criză naţională şi după şapte ani de luptă împotriva clientelatului politic e înţelept să-ţi alegi colaboratorii după criterii care n-au neapărat de a face cu profesionalismul riguros. Dar, mă rog, asemenea „bonificaţii“ politice se acordă, într-un fel sau altul, pretutindeni. În al doilea rînd, trebuie să recunoaştem că guvernanţii duc lipsă de oameni. Cei cincisprezece mii de reformatori competenţi despre care ni se vorbea în timpul campaniei electorale au intrat deja în legendă, fără să fi trecut pe la cîrma ţării. Fie că, în realitate, n-au fost încă identificaţi, fie că, solicitaţi, au refuzat să pună umărul, ei au lăsat loc liber pentru soluţii mai mult sau mai puţin improvizate. În al treilea rînd, e de observat că mentalitatea noastră postrevoluţionară – ilustrată şi de guvernanţi – atribuie jurnalistului, adică specialistului în comentariu, virtuţile făptuitorului optim. Nu putem decît să sperăm că lucrurile chiar aşa stau, că diletanţii vor învăţa repede şi bine să fie specialişti, că se poate alcătui echipa naţională de fotbal din reprezentanţii presei sportive. Miza e mare. Riscul e să descoperim că, asemenea junelui publicist Rică Venturiano, cei de la care aşteptăm salvarea n-au decît calitatea de a fi „băieţi buni, d-ai noştri“, pricepuţi să combată reacţiunea. „Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat“ – proclamă Jupîn Dumitrache, cu ochii la articlierul de la Vocea patriotului naţionale. Şi adaugă apoteotic: „Cum combate el, poate să ajungă şi ministru“.
articol apărut în Dilema,
nr. 237, 8-14 august 1997