O parabolă profană
Un om s-a luat în vorbe cu un alt om, aflat, temporar, într-o importantă dregătorie. N-ar fi făcut-o, poate – mai ales că îl susţinuse cîndva –, dacă nu s-ar fi simţit zgîndărit de tot soiul de pozne ale dregătorului, care de care mai nărăvaşe, mai răstite, mai pe-alături cu drumul. Nu că el ar fi fost perfect, dar s-a gîndit că unui ins puternic, unui bărbat adevărat îi eşti mai de folos arătîndu-i greşelile, decît cădelniţîndu-l bleg, de dimineaţă pînă seara. Din păcate, ca toţi zgîndăritorii, zgîndăritorului nostru nu-i plăcea să fie, la rîndul lui, zgîndărit. S-a înfuriat. Şi s-a trezit adăugînd încă o boacănă la multele, măruntele şi mai puţin măruntele boacăne ale dregătoriei sale.
În ce a constat gîlceava? Bombănitorul i-a făcut preopinentului său cîteva reproşuri. Că, de pildă, nu ştie destulă istorie, că vorbeşte cam buruienos, că se sabotează singur înstrăinîndu-şi de-a valma şi prieteni, şi duşmani, că nu e destul de respectuos cu propria sa dregătorie şi că nu prea citeşte. E enervant, nu zic, să auzi astfel de hărţuieli. Dar dacă eşti un ins matur, sau măcar abil, dacă dispui de o picătură de umor şi de foarte, foarte multă inteligenţă (în afara „deşteptăciunii“ tale native), ai la îndemînă mai multe feluri de a răspunde „decent“.
O primă variantă ar fi să nu răspunzi deloc. Dregătoria în care te afli îţi îngăduie să te comporţi suveran, să nu iei notă de toate glasurile care ajung pînă la tine. În definitiv, ai lucruri mai importante de făcut. Ai de rezolvat o sumedenie de „crize“, încîlceli politice şi tensiuni publice. N-ai timp de răfuieli ţanţoşe cu toţi guralivii, cu toţi căutătorii de nod în papură, cu toţi cei care te critică. O a doua variantă, dacă totuşi te decizi să intri în joc, ar fi să dovedeşti „agresorului“ că judecă greşit. Să-i spui că ai dreptul să vezi istoria altfel decît el, că nu înţelegi să fii ipocrit şi să te porţi altfel decît îţi e firea, că nu doar tu te-ai burzuluit la cei din preajmă ci că, slavă Domnului, ai şi încasat, ani de-a rîndul, seară de seară, lighene întregi de sudălmi, multe nedrepte şi isterice. Ai fi putut spune, de asemenea, că ai o viziune neconvenţională despre dregătoria ta şi că, deci, nu poţi fi judecat după standarde abstracte. În sfîrşit, că eşti şi ai fost întotdeauna un om al faptei, nu un devorator de cărţi. Nici nu ai pretins vreodată că eşti un fin intelectual. O a treia variantă ar fi să asumi postura nobleţii autocritice: da, ştiu că sînt departe de a fi un model ireproşabil, ştiu că am o serie întreagă de defecte şi că, mai des decît ar fi îngăduit, mă ia gura pe dinainte, am ieşiri necontrolate, dacă nu chiar nedemne. Regret sincer inadecvările de care mă fac responsabil, dar, realist vorbind, nu mi se poate cere să devin peste noapte altcineva. Mă voi strădui să fac ajustările de rigoare, apelînd, totuşi, la înţelegerea şi solidaritatea pe care dregătoria mea le poate pretinde în mod legitim.
„Agresatul“ n-a avut însă puterea să ia în calcul vreuna dintre variantele de mai sus. A ales – pentru a vorbi pe limba lui – soluţia „ba pe-a mă-tii!“. Te legi de izmenele mele? Mă leg şi eu de ciorapii tăi! Faci băşcălie de nasul meu? O să fac şi eu băşcălie de ochii tăi! Mă vorbeşti de rău? Las’ că scot eu din sertar nişte rele despre dumneata de-o să-ţi sune apa-n cap! Totul încununat cu un discurs băţos despre „decenţă“.
Rezultatul? Partizanii dregătorului suferă în tăcere. Duşmanii, euforici, îi fac „sîc!“, bucuroşi că i-a mai zis-o cineva. Televiziunile tăvălesc obscen litigiul prin toate balele îndîrjirilor lor. Cît despre „agresor“, nu-i rămîn decît două concluzii: 1) A avut dreptate să se îndoiască de calitea umană a „agresatului“. 2) Trebuie să se teamă. A băgat-o pe mînecă! O s-o păţească! Musai să telegrafieze amicilor: „Viaţa, onorul nesigure! Nu mai putem merge cafine!“
Dar dregătorul? Ce va face dregătorul? O ipoteză (utopică) ar fi să ia o hotărîre curajoasă, de natură să-i amuţească pe toţi: să-şi ceară scuze. Cealaltă ar fi să spună bărbăteşte tot ce are de spus. Să facă marile dezvăluiri denigratoare pe care, din bunătate şi „decenţă“, le-a ţinut pînă acum secrete. Altfel, totul va rămîne la nivelul unui infantil joc al muşchilor, cu perspective de a se perpetua, mediocru, la nesfîrşit.
P.S. Orice asemănare între personajele acestei parabole şi personaje reale este, evident, cu totul întîmplătoare.