O nedumerire
Asist, în ultima vreme, la dezbateri publice privind reluarea drastică a dosarului „așa-zisei” revoluții decembriste. Înțeleg că s-au găsit, pentru toată tevatura, cam trei vinovați (cu Ion Iliescu în frunte). Obiectivele vinovaților? Înlăturarea lui Ceaușescu și apropierea de ruși. Se subînțelege o fină distincție între securiști răi (susținători ai anticeaușiștilor) și securiști buni, dispuși, acum, să spună adevărul... În 1989 nu s-a schimbat nimic: și înlocuirea lui Iliescu cu Emil Constantinescu, și apariția partidelor de opoziție (care au ajuns și la guvern), și libertatea presei și a opiniei, și aderarea la UE și NATO sînt fițe de fațadă, propagandă șmecheră menită să ne manipuleze în beneficiul unor „vechi”, aflați în luptă cu alți vechi... Eu, unul, prefer, totuși, bezmetic, să trăiesc acum și nu pe vremea lui nea Nicu. Nu sînt încîntat de clasa noastră poltică, am nemulțumiri de tot soiul, dar, privind în ograda proprie ca și în cea planetară, am o idee mai complicată despre vinovăție... Cît despre „criminalitatea” complotiștilor iliesciști, am găsit o însemnare din martie 2020 (apărută în Dilema veche și în Adevărul), pe care mă simt provocat să o reiau în contextul actual.
N-am fost în confidenţa domnului Ion Iliescu, n-am făcut parte din partidul lui şi din cercul „apropiaţilor“ şi nu am o imagine proprie despre „evenimentele“ de la sfîrşitul lui decembrie 1989.
Am venit la Bucureşti în ziua de 22 şi am stat dezorientat la domiciliu (împreună cu Mircea Dinescu şi Mihai Oroveanu) pînă la neaşteptata mea desemnare ca ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991), la propunerea lui Dinescu, a cărui voce, la data cu pricina, conta. Am trăit revoluţia ca pe o surpriză totală (şi fericită) şi ca pe un amestec cvasi-indescifrabil de hazard, incongruenţă, bîlbîială, derută instituţională. Nu am o teorie despre acele zile, nu cred în scenarii „evidente“, în lucrături planetare, în comploturi bine dospite.
E evident că ceea ce s-a întîmplat în România e, fatalmente, legat de un context geopolitic favorizant, ca multe dintre „realizările“ noastre istorice. O mare schimbare avusese deja loc în fosta Uniune Sovietică (Gorbaciov) şi în mai toate ţările „lagărului“ comunist“, mai ales în Polonia („Solidaritatea“), Cehoslovacia (Havel) şi fosta Germanie Democrată (căderea Zidului berlinez). Dar, repet, nu sînt în posesia unor certitudini de beton privind mecanica intimă a lucrurilor, cum văd că sînt tot soiul de „experţi“.
Sînt sigur că „vîrfurile“ marii schimbări, începînd cu domnul Ion Iliescu, au mai multe informaţii decît mine şi decît restul lumii despre desfăşurarea evenimentelor. Dar nu sînt în situaţia de a-l apăra sau acuza, cîtă vreme o anchetă riguroasă, imparţială şi neconjuncturală nu va oferi documentaţia necesară pentru o hermeneutică de detaliu a episodului decembrist. (Cu mineriadele e altceva…) Altceva însă mă stupefiază. În vreme ce Ion Iliescu a devenit „omul negru“, fiara diabolică a unei „lovituri de stat“ fatale, şmechere, cu dezastruoase consecinţe (mergînd pînă la asasinat), imaginea cuplului Ceauşescu se profilează, în ultimii ani, tot mai tandru. Au făcut, poate, „unele greşeli“, dar, la bază, erau patrioţi şi au fost transformaţi în victime de o gaşcă de intriganţi criminali, manipulaţi şi manipulatorii. Li s-a confecţionat un proces frugal, nedrept, în sfînta zi de Crăciun, li s-au persecutat familia, colegii de guvernare, memoria.
Ginerele prezidenţial (văduv al Zoei Ceauşescu) a devenit vedetă tragică la unele posturi de televiziune, Valentin Ceauşescu vrea să dea statul român în judecată pentru că i-a omorît părinţii. De curînd, am aflat din presă că, la cutremurul din 1977, un tînăr a fost salvat din dărîmături prin bunăvoinţa lui Nicolae şi a Elenei: încă o dovadă că sîntem vinovaţi de o sîngeroasă crimă politică împotriva unor bieţi inocenţi. „Răul“ e în altă parte: la Ion Iliescu. Degeaba spui că, dacă cei doi „conducători“ providenţiali ar fi fost lăsaţi liberi pe stradă după 22 decembrie, ar fi fost linşaţi public, fără „asistenţă“ juridică, degeaba spui că nici procesele Revoluţiei Franceze (în care, pînă la urmă, „judecătorii“ se ghilotinau între ei) sau ale „Marii Revoluţii Socialiste“ din Rusia n-au fost un model de jurisprudenţă, cum n-au fost nici sinistrele procese comuniste.
Marile răsturnări istorice sînt, rareori, impecabile procedural. Părem să fi uitat de traiul precar al populaţiei sub dictatura comunistă, de revoltele de la Lupeni şi Braşov, de asasinarea lui Gheorghe Ursu, de suferinţele Doinei Cornea, ale lui Radu Filipescu, ale lui Paul Goma şi ale altora, care au îndrăznit să „calomnieze“ regimul… Degeaba! Am omorît două zîne şi, drept pedeapsă, azi e mai rău decît pe vemea lor. Din fericire, avem în mînă un vinovat adevărat, un monument de perfidie şi trădare de ţară, cel despre care Nicolae Ceauşescu însuşi spunea că e spion sovietic şi că l-ar fi „terminat“, dacă nu s-ar fi opus nevigilenta lui consoartă. O mulţime de inşi, anonimi şi cuminţi sub dictatură, gesticulează acum feroce pe scena bine mediatizată a „anticomunismului“. În mod ironic, celui care defilează pe la poarta lui Iliescu purtînd un tort decorat cu o pereche de cătuşe i se spune „Ceauşescu“. Să ne înţelegem: nu cred că Ion Iliescu e fată mare, nu cred că „şefii“ momentului decembrist au fost nişte îngeraşi puşi pe fapte bune, fără de păcat, fără de greşeală. Dar nu pricep de ce judecata lor se petrece pe fondul unei stranii tendinţe de reabilitare a cuplului dictatorial, ba chiar şi a Securităţii, a unor foşti activişti şi militari, a căror biografie e masiv cuplată la universul totalitar pre-decembrist.
Constat, doar, că sîntem un popor „sentimental“, complex, cu o tradiţională vocaţie a „iertării“ creştineşti, dublată, cînd „dă bine“, de o demnă paradă justiţiară… Repet: anchetarea „nomenclaturii“ revoluţionare trebuie dusă, cinstit, pînă la capăt. Dar a lucra, paralel cu această anchetă, la un început de soclu pentru lăcrămoasa monumentalizare al Ceauşeştilor mi se pare nedrept şi ridicol.
P.S. Nu vă grăbiți să luați textul de mai sus drept o „apărare” a lui Ion Iliescu. Reamintesc rigoriștilor justițiari că am fost singurul ministru în funcție (Guvernul Roman) care a publicat o scrisoare critică la adresa președintelui Iliescu (și la care el mi-a răspuns tot în presă). În rest, văd în jur și prin presă tot felul de generali de Securitate funcționînd impenitenți, ba chiar cu un vag nimb de competență eroică, de natură să „lumineze” opinia publică. N-au biografie! Ca și Ceaușescu, au slujit patria!