O familie nefericită

22 mai 2018   SITUAȚIUNEA

Vă amintiți cum începe Ana Karenina? „Toate familiile fericite seamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.“ Are dreptate Tolstoi. Dar, dacă într-adevăr există o familie nefericită cu totul, în felul ei chiar fără asemănare cu vreo alta, aceasta este familia regală britanică – „Casa de Windsor“, cum i se spune. Și nefericirea ei e atît de aparte, încît, spre deosebire de toate celelalte familii nefericite, ea nici măcar nu are voie s-o declare; mai mult, țara și lumea o tratează drept cea mai fericită și norocoasă dintre familiile pămîntului.

Strălucire, coroane, calești vechi de două sute de ani în care sînt purtați membrii ei, cavaleri, soldați în tunici roșii de pe vremea lui Wellington, toalete confecționate în mare secret de cei mai mari maeștri „haute couture“, ca să nu mai vorbim despre sutele de invitați – toate numai pentru o nuntă „particulară“ – a nepotului reginei Angliei, -Harry, cu actrița americană Meghan Markle. Vă închipuiți ce lux orbitor ar fi fost dacă Harry era rege sau prinț de Wales și nu doar un amărît „al șaselea“ în linia de succesiune la tronul britanic? Cîți șefi de stat, cîți prim-miniștri, cîți alți regi invitați n-ar fi asistat la ceremonia „de stat“ la Westminster Abbey? Dar asta se cheamă nefericire, ce am văzut la televizor? – s-ar mira unii. Da, e nefericire să te îmbraci cum ți se spune că se cuvine, să ți se înregistreze toate spusele, să fii prins într-un protocol intratabil, să fii păzit zi și noapte de serviciile secrete; și mai ales să ți se consemneze toate vorbele, să ți se fotografieze toate gesturile, să i știi pe paparazzi veșnic pe urmele tale – și nu o zi-două, ci toată viața; e mare nenoroc să se vîndă un nou tip de cappuccino cu numele tău, să-ți apară poza pe căni de bere, să se facă filme cu amorul tău și scenarii cu întîlnirile tale. E nefericire să fii constrîns, închis, protejat, limitat, ghidat, supravegheat, veșnic salutat, veșnic controlat, veșnic aplaudat. Soarta unui membru al acestei familii în zilele noastre e să nu aibă nici măcar libertatea de care dispune un om al străzii, care cel puțin își poate părăsi adăpostul nocturn sau azilul atunci cînd dorește.

Lumea crede că a fi rege, regină, prinț, prințesă e un imens noroc. Ba nu, nici măcar nu crede, dar pretinde asta în mod ipocrit. De fapt, lumea se defulează pe sărmana familie regală: după ce i-a luat absolut toată puterea de odinioară, a preschimbat-o într-o trupă de paiațe aurite, a căror soartă e pecetluită pentru totdeauna. Într-adevăr, marii miliardari ai planetei pot, dacă vor, să-și folosească o parte din bani ca să fie lăsați în pace. Oamenii de stat au de obicei un mandat limitat, după care redevin particulari, iar cei care nu dau semne că ar dori așa ceva (precum Putin) își pot vîntura frustrările recluziunii aurite prin exercitarea puterii absolute. Și se știe că puterea e un drog eficient, fie că e vorba despre cea politică, economică sau charismatică. În sfîrșit, vedetele cinema-ului sau ale muzicii, expuse mereu curiozității publice, au măcar pasiunea pentru munca lor și convingerea că reprezintă ceva ele însele. Doar familiile regale – și mai ales cea britanică – sînt condamnate pe viață la neputință și imobilism ceremonial, prinse nemilos în regulile etichetei, precum sînt insectele în ácele din insectar. Nominal în fruntea statului, incarnînd corpul mistic al statului, membrii ei nu-și pot alege singuri nici măcar acul care să le fixeze bietul lor corp fizic.

Iar dacă a te naște prinț sau prințesă e o fatalitate a eredității, să vrei să devii așa ceva prin căsătorie, precum acum Meghan Markle, mi se pare suprema nebunie, avînd în vedere imensa tristețe a condiției regale de azi. Și totuși, cazul tragic al prințesei Diana ar fi trebuit să servească drept avertisment tuturor prezumtivelor logodnice princiare. Dar se vede că obsesia „Cenușăresei“ este irepresibilă, indiferent cîtă revoltă ar stîrni ea din partea unor feministe îndîrjite. Sau poate – ce știu eu – aspirația pentru libertate e mult mai fragilă în lumea de azi, iar nefericirea produsă de servitute e mai puțin gravă decît tind să-mi închipui. Mai ales cînd servitutea vine la pachet cu rochii de la Givenchy! Oricum, monarhia constituțională de azi, pesemne plătindu-și multe păcate trecute, pare mai aproape de o pedeapsă a lui Dumnezeu decît de „grația“ sa. Sau „grația“ și aici, ca și în alte cazuri, rămîne de neînțeles.

Și tot de neînțeles este cum o lume care face atîta caz de drepturile persoanelor, care insistă atît asupra ajutorării celor defavorizați sub toate aspectele, nu s a gîndit să facă nimic în favoarea acestor nefericiți de Windsor-i. E o discriminare strigătoare la cer și împotriva ei ar trebui să protesteze toate organizațiile pentru protejarea drepturilor omului. Ce ar trebui făcut? De exemplu, măcar să li se dea cîte o zi liberă pe lună, sau cîte o lună-două pe an, în funcție de rang: un fel de concediu, plătit desigur, și chiar destul de generos. Totuși, munca forțată e interzisă pretutindeni, chiar și în Marea Britanie. Și astfel, după mai mulți ani de sclavie crîncenă la domiciliu, să fie scoși la pensie ca orice om al zilelor noastre… Vor pierde cu această ocazie toate titlurile bune de nimic și așa-zisele privilegii; le va fi dată (sau redată) în schimb condiția de simplu particular, cu privilegiul său suprem: de a fi lăsat naibii în pace.

Mai multe