O definiție a democrației

25 iunie 2019   SITUAȚIUNEA

În numărul trecut al Dilemei vechi, Andrei Pleșu, inspirîndu-se din opinia unui jurist și congresman american, Lee Hamilton, rezumă calitățile ideale pe care ar trebui să le aibă un om politic. Lee Hamilton vorbea despre onestitate, credibilitate, motivație profesională autentică, convingerea propriei failibilități, capacitatea de a fi un bun comunicator, înclinația de a face bine altora. Andrei Pleșu sintetizează portretul prin două trăsături esențiale: „Bunătatea și inteligența. Carevasăzică să-ți meargă mintea (ceea ce e altceva decît să fii băiat «dăștept») și să-ți placă să ajuți. Să-ți ajuți aproapele, departele, țara.“

Bineînțeles că reunirea acestor două trăsături într-una și aceeași persoană și care, pe deasupra, să mai și dorească să se angajeze în crîncena luptă politică este – o spune și Pleșu, o spune oricine, o simțim cu toții – o mare excepție și aproape cu neputință (nu numai la noi). Aș mai adăuga că, fie și atunci cînd omul are la început și în mod natural aceste calități, odată intrat în politică și mai ales odată ce capătă putere, există toate șansele ca inteligența lui să fie obnubilată de pierderea contactului cu realitatea, de armata de lingușitori, de consilierii mincinoși, iar bunătatea naturală să se subordoneze ideologiilor ori interesului de partid. Asta ca să nu mai vorbim despre drogul puterii, care corupe pe aproape oricine îl ia în anumite cantități și un anume timp. A spus-o demult Machiavelli în al său Principe (și orice politician cu oarecare putere devine „principe“ pe un anume teritoriu): „principele“ trebuie să știe să fie rău (uzînd fie de viclenie, ca vulpea, fie de forță, ca leul), atunci cînd vrea, deoarece, într-o lume dominată de rău, omul bun nu numai că piere el însuși, dar duce la ruină și pe cei care și-au încredințat lui viețile și avutul. Prin urmare, nu doar că omul politic e foarte rar să fie bun, dar, dacă e inteligent, chiar va evita cu grijă să fie bun (dacă are această „pornire“ naturală). Pe scurt, nu putem spera să avem în politică politicieni eficienți și buni, fiindcă inteligența, bunătatea și politica sînt, în foarte mare măsură, nu numai foarte rare luate împreună, dar și aproape incompatibile.

Ce-i atunci de făcut? Se poate face ceva? Se poate. S-a și făcut. Există o alternativă la incompatibilitatea despre care am vorbit. Nu perfectă, dar funcțională. Ea se numește democrație sau, mai exact, complexul pe care îl numim „democrație liberală“. Într adevăr, dacă politica ar fi în mod natural compatibilă cu bunătatea și inteligența conducătorilor, de ce ar mai trebui ca aceștia să fie aleși sau realeși la intervale regulate? Dacă drogul puterii, dacă ambiția, orgoliul, lăcomia, ipocrizia, interesele de clan n-ar perverti atît de ușor pe orice deținător de funcții și demnități, de ce ar mai fi fost inventate mecanismele de control reciproc al puterilor? Dacă politicianul bun și inteligent ar avea cîștig de cauză în mod natural, ce nevoie ar mai fi de o justiție independentă? Ba chiar Constituțiile ar deveni inutile, fiindcă acel politician n-ar lucra niciodată decît în favoarea poporului, fiind bun, și ar face-o adecvat, fiind inteligent.

Democrația – cu tot complexul ei de instituții politice, juridice, constituționale – nu-i, cum cred unii, un sistem meritocratic, care să-i aducă la putere mai ales pe cei buni și capabili. Selecția pe care ea o face nu e deloc satisfăcătoare moral și nici măcar sub raportul calităților intelectuale, selecția democratică nu strălucește. Mediocritatea morală și etică a politicienilor e rezultatul comun al acestei selecții, cam peste tot în lume. Rostul democrației nu e să ne dea marele bine, ci să ne ferească de marele rău pe care celelalte sisteme politice îl furnizează atît de des. Ea nu-i poate aduce la putere pe oamenii cei mai buni și mai inteligenți, dar, cum observa Karl Popper, îi poate elimina, fie din start, fie după un timp nu prea lung, pe cei mai răi și mai necalificați. (Zilele de 26 și 27 mai 2019 rămîn, la noi, o manifestare elocventă a acestui adevăr.) Așa cum hainele și casele suplinesc mizeria corpului nostru descoperit și neapărat, lipsit de blană sau pene, tot așa și democrația liberală e un dispozitiv subtil care suplinește pe plan politic și colectiv mizeria noastră etică, incapacitatea noastră de a uni morala și eficiența publică. Dacă am avea blană ca leopardul sau ursul, n-am mai avea nevoie de paltoane sau geci; dacă am putea fi în mod preponderent politicieni inteligenți și buni, n-ar mai fi nevoie să fim democrați și să avem sisteme juridice independente. Selecția, pe plan politic, a viciului mediocru cu scopul împiedicării viciului major – iată definiția democrației.

Nu e, desigur, un dispozitiv perfect. Plătim un preț pentru el: mediocritatea politicienilor e numai o parte a acestui preț. Mai fac parte din el intrigile, compromisurile, ipocrizia, disputele fără sfîrșit, venalitatea, deciziile lente, uneori inepte. În plus, sînt și au fost cazuri cînd democrația eșuează de a dreptul. În general însă, dispozitivul democrat-liberal e o invenție uluitoare și minunată. Trebuie să știm însă bine ce să așteptăm de la el: nu un „paradis“ politic, nu un cin de sfinți, dar nici unul de diavoli, căci nici sfinții, nici diavolii n au a face cu democrația (democrația se lipsește de diavoli, iar sfinții se lipsesc de democrație). Primim de la ea un rău suportabil, mediocru și el, care suplinește satisfăcător precaritatea morală și intelectuală a vieții politice. Și mai are un merit: ne lasă libertatea să ne „căutăm fericirea“ în viața privată, acolo unde o dorim, cu cine o dorim și mai ales în chipul în care o dorim.

Mai multe