O comparație monstruoasă

19 iunie 2018   SITUAȚIUNEA

Unde sîntem? Spre ce ne îndreptăm? Ce vrem să devenim? Nu pun aceste întrebări îngrijorate în sens filozofic sau existențial. Sensul e banal, dar asta nu înseamnă că tensiunea întrebărilor e minoră. Cînd președintele Senatului declară într-un discurs înaintea delegațiilor Senatelor europene (așadar în calitate oficială) că acțiunile DNA din ultimii ani sînt echivalentul acțiunilor Securității din anii ’50 și că revine Comisiei Europene responsabilitatea pentru presupusele persecuții dictate de „statul paralel“, ceva este foarte în neregulă la noi. Iar direcția spre care mergem arată sinistru.

Este vorba, mai întîi de toate, de ce și cu ce compari. Este o teribilă sfidare să compari represiunea comunistă din anii ’50, cînd zeci de mii de oameni nevinovați au pierit în închisori și lagăre, cînd alte zeci sau sute de mii și-au pierdut casele și proprietățile, au fost reduși la indigență, au fost tracasați, urmăriți, cu acțiunile DNA – fie și însoțite de protocoalele cu SRI – împotriva unor corupți de rang înalt. Sfidarea, chiar insulta e întîi și întîi la adresa victimelor de atunci și a memoriei lor; este vorba despre o distorsionare teribilă nu numai a realității actuale, ci și a istoriei. Unii au fost condamnați, trimiși la Canal sau uciși pur și simplu pentru clasa lor ori pentru ideile și gîndurile lor. Ceilalți – cei de azi – au fost în cel mai bun caz închiși pentru că, așa cum a stabilit Justiția, s-au îmbogățit în mod necinstit, mai ales drenînd banul public în propriile buzunare. Într-un caz am avut represiune politică în masă; în celălalt avem procese penale legale și de drept comun. Într-un caz am avut un regim criminal și ilegitim, așa cum a formulat și Comisia Tismăneanu, în celălalt avem un regim cît de cît democratic și un stat care începea să fie de drept. Într-un caz, abuzul a dat legea și regula, în celălalt, cînd a fost abuz – dacă a fost –, el a reprezentat marea excepție. Într-un caz, Justiția – sau parodia de Justiție – a terorizat populația, care nu avea nici dreptul să se plîngă; în celălalt, Justiția a fost adesea terorizată la televiziunile unor urmăriți și condamnați penal, care emiteau liber.

Dar dl Tăriceanu și-a reluat acuzația că milioane de români ar fi fost interceptați de SRI. Comparația cu Securitatea, în mare parte, pe asta se bazează. De fapt el a preluat cifrele, inventate pur și simplu de deputatul Manda și asumate de o comisie politică, cifre absurde și nedovedite cîtuși de puțin. Cifrele reale sînt cu mult mai mici. Dar stau și întreb și eu, ca prostul: cum ar fi fost posibil ca DNA să strîngă dovezi edificatoare împotriva suspecților de corupție, oameni bogați și puternici, fără ascultarea – cu mandat judecătoresc – a unor convorbiri și fără a utiliza denunțători? În fond, cei care au jefuit țara în ultimele două decenii aveau la dispoziție destule metode de „a fi discreți“! Acum abia legile sînt schimbate în sensul de a priva parchetul de mijloace eficiente de probă. Însă, cel puțin deocamdată, n-a dovedit nimeni că protocoalele SRI-DNA sau DIICOT din trecut au fost contrare legii și că au adus daune societății în ansamblu. Dimpotrivă.

Dar pentru cei care totuși înclină să ia în seamă asemenea comparații, poate cel mai bine este să reflecteze la sensul acțiunilor represive – să le spunem astfel – din trecut și de acum. Cine erau, în anii ’50, cei aruncați în închisori? Cei asimilați „dușmanilor de clasă“, privați de drepturi, expropriați, restricționați, aflați într-un veritabil exil intern, pe scurt, cei aflați „jos“ pe scara puterii sociale, economice și politice. Cine comanda persecuțiile? Puterea comunistă, adică cei „de sus“ din momentul respectiv. Dar acum? Cine sînt condamnații ori ascultații? Elita. Cei de „sus“. Oameni dintre cei mai bogați și mai puternici – parlamentari, primari, miniștri, judecători. Cine o face? Una dintre cele trei autorități sau puteri legitime ale statului: autoritatea judecătorească – procurorii întîi, apoi judecătorii. Și cine ar putea profita de pe urma reducerii marii corupții? Întîi s-a vorbit de Băsescu. Cînd Băsescu n-a mai fost președinte, s-a inventat stupiditatea „statului paralel“ – asta pentru că era greu de recunoscut că majoritatea oamenilor obișnuiți, „de jos“, voiau să se continue anticorupția. Acum, aliatul lui Tăriceanu, Dragnea, adoptînd un limbaj nazist, vorbește despre „șobolanii“ care năpădesc instituțiile legitime ale statului. În anii ’50, elita era împotriva poporului, sau a majorității sale. Azi, poporul, în majoritatea sa, e împotriva elitei corupte de la putere, chiar dacă uneori mulți oameni cad pradă unei propagande mincinoase. Dar vocea oamenilor liberi am auzit-o tot anul trecut din stradă – oameni ieșiți din proprie inițiativă, cu sutele de mii, din aproape toate orașele țării. Chiar dacă alții – precum cei strînși cu autocarele din toată țara la mitingul PSD – se lasă încolonați de frică și din obediență.

Acuzînd Comisia Europeană (incredibil de tăcută, de nereactivă deocamdată, cel puțin la nivelul declarațiilor) de a fi susținut „statul paralel“, Tăriceanu n-a îndrăznit încă să compare deschis Uniunea Europeană cu fosta URSS. Dar nu sîntem deloc departe de încă o monstruozitate, așa cum nu sîntem departe de declararea oficială a celor care au fost condamnați pentru acte de corupție drept persecutați politic (și eventual „despăgubiți“ pecuniar prin vreun spor). Mîrșăvia și cinismul acestor oameni sînt fără limite. Cum fără limite le este și resentimentul. „Cum“ (își vor fi spus ei tot timpul), „noi, cei puternici, bogați, influenți, noi, stăpînii țării și ai vremurilor, să fim arestați, inculpați, judecați și chiar condamnați, fie și cu suspendare, la fel ca prostimea? Așa ceva nu se poate, nu s-a mai văzut și nu trebuie să se mai vadă pe fața pămîntului țării ăsteia.“

Și mă tem că nici n-o să se mai vadă, cel puțin o lungă bucată de vreme.

Mai multe