O aventură în Indonezia (III)

17 iunie 2015   SITUAȚIUNEA

Citiți primele două episoade

și

Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte. Am şi acum poza cu fetiţa lîngă mine plîngînd în hohote, cutremurată de groază… Într-un tîrziu, am pornit înapoi spre Jakarta. Încă 600 de kilometri în aceeaşi zi! Mai aveam puţin (două zile) şi puteam lua avionul spre casă. Congresul la care ar fi trebuit să particip se terminase. Fericit că, totuşi, m-am ales, în chip neaşteptat, cu o vizită la Borobudur, cel mai mare templu budist din lume, mă pregăteam de întoarcere cînd – surpriză! – tov. ambasador mă convoacă pentru o mică „încunoştiinţare“ administrativă: „Am primit indicaţii de la Bucureşti. Nu vă puteţi întoarce în ţară. Organizatorii conferinţei de-aici ne-au dat asigurări că îşi asumă toate cheltuielile: drum, taxă de participare, tot. Or, nu ne-au dat nimic. Sîntem în pagubă. Dumneavoastră veţi rămîne la Jakarta pînă veţi recupera banii promişi.“ Eu: „În ce calitate vreţi să recuperez banii? Am fost invitat la un congres,

dar cer să capăt,

o finanţare pentru preţioasa mea absenţă?!“ „Nu e vina noastră“ – zice ambasadorul. „Au promis şi nu şi-au ţinut promisiunea. E dreptul nostru să recuperăm pierderile! Oricum, veţi fi însoţit peste tot de omul nostru, tov. Tănase, care ştie la ce uşi trebuie să bateţi.“ În clipa aceea, am avut sentimentul că nu voi mai pleca niciodată din Indonezia. Îmi voi petrece restul vieţii cerînd, nebuneşte, dolari pentru o prestaţie inexistentă. 

În timp ce avionul spre ţară pleca pentru a nu reveni decît peste încă o săptămînă, mi-am început turneul „revendicativ“, însoţit de tov. Tănase. Prima instituţie pe listă era Ministerul Învăţămîntului. Portarul, un tînăr de culoare, a încercat să ne legitimeze. Tov. Tănase, trăgîndu-mă, grăbit, de mînecă, i-a şoptit printre dinţi: „Arrangements, arrangements!“, însoţindu-şi vorba cu gestul, cunoscut pe la noi, al frecării degetelor arătătoare de la ambele mîini. Pe scurt, am trecut de bietul cerber care, perplex, a rămas în urmă, repetînd gestul cu pricina, în speranţa că va înţelege mesajul lui secret. Discursul meu dinaintea oficialităţilor locale era, inevitabil, ridicol. Oricît mă străduiam să fiu politicos, rezonabil, „complex“, eram conştient că cer o aberaţie: să fiu remunerat pentru o non-treabă. Tov. Tănase devenea, de îndată, nerăbdător: bătea cu palma în masă şi spunea răstit: „Money! Money!“ Îi tot ziceam: „Dom’le, nu-i mai lua aşa tare! Nu se face!“ Răspunsul era prompt şi nemilos: „Ia mai dă-i în paştele mamii lor! La cîţi bani au ăştia, ar trebui să le fie ruşine!“ La un moment dat, am ajuns la o fundaţie culturală, a cărei gazdă era o doamnă superbă şi binevoitoare. Tov. Tănase a realizat că o oarecare schimbare de stil se impune. În loc să strige, bărbăteşte, „Money, Money!“, privea, şmecher, spre delicata şi perplexa noastră interlocutoare şi făcea – frecîndu-şi degetul gros cu arătătorul – gestul cu care, în limbajul dîmboviţean, semnalăm interesul pentru bani („Cît costă?“, „Dă şi tu ceva!“). Degeaba îi explicam amicului Tănase că gestul cu pricina nu e universal şi că, deci, doamna din faţa noastră n-avea cum să-l înţeleagă. „Lasă, tovule, habar n-ai, ăştia înţelege tot…“ 

În cele din urmă, am ajuns la organizatorul indonezian al conferinţei, profesorul de estetică Sutan Takdir Alisjahbana, proaspăt întors din Bali. I-am comunicat şi lui pretenţia suprarealistă a statului român de a căpăta despăgubiri pentru banii cheltuiţi „pe încredere“ în vederea… neparticipării mele la lucrările conferinţei. „Domnule dragă“ – mi-a răspuns bătrînul profesor – „nu pricep cum de aţi venit pînă aici şi n-aţi participat la întîlnirile noastre. Cît despre bani, daţi-mi voie să vă spun cum am finanţat conferinţa. Cu ceva timp în urmă, am fost la Stockholm, invitat la un congres de specialitate. După aterizare, avionul a făcut explozie. M-am aruncat, în ultima clipă, pe fereastră şi mi-am rupt ambele picioare. Compania aeriană vinovată de accident mi-a dat, drept reparaţie «morală», o importantă sumă de bani, pe care am investit-o integral în organizarea conferinţei de acum. S-au cheltuit toţi banii. Nu mai am cu ce să satisfac cerinţele dvs.“ 

Ajunsesem la limita răbdării. Niciodată nu fusesem pus în situaţii atît de umilitoare. Aşa că i-am spus ambasadorului: „M-am săturat! Dacă nu mă lăsaţi să plec acasă cu avionul următor, ies în stradă şi protestez public pentru sechestrare de persoană.“ „Dacă faceţi asta, va trebui să vă arestăm!“ – mi-a răspuns ambasadorul, mai în glumă, mai în serios. Din fericire, a doua zi, am primit vestea cea bună. Eram liber să plec, iar problema recuperării banilor rămînea în sarcina oficialităţilor române. Dar aventura continuă. Cu o zi înainte să vină avionul, mă sună ataşatul economic al ambasadei: „Tov. Pleşu, am şi eu o fetiţă de cinci anişori, pe care vreau s-o trimit acasă, la bunici. Aţi fi de acord s-o luaţi cu dumneavoastră?“ „Păi, e drum lung“ – am bîiguit perplex. „O să stea ea singură cu un necunoscut atîta vreme?“ „Da, e un copil drăguţ şi foarte cuminte. O să vă dau şi un bănuţ de buzunar pentru cazul că o vrea vreun suc sau ceva…“ Ce era să fac? M-am trezit la aeroport cu tînăra domnişoară, plus trei valize şi 5 rupii pentru eventuale „cheltuieli de călătorie“. Zborul spre Bucureşti includea o escală la Singapore, unde trebuia să prindem o cursă Tarom. Numai că la Singapore aflu că zborul Tarom s-a amînat cu 24 de ore! Bine, şi eu ce fac pînă mîine? „Foarte simplu. Luaţi un taxi pînă în oraş, dormiţi la un hotel şi reveniţi mîine pentru îmbarcare.“ „Cum să fac toate astea cu cinci rupii?! Dacă aş fi singur, aş rămîne în aeroport. Dar ce fac cu asta mică?“ „Nu pot să cred că n-aveţi în buzunar decît cinci rupii. Din ce ţară sînteţi?“ „Din România!“ „Aaa!“ – a zîmbit înţelegător omul de la ghişeu. „Ceaucecu!“ (Am apreciat, desigur, notorietatea planetară a „şefului“.) „Nu văd decît o soluţie: luaţi de peste tot chitanţe şi ele vor fi achitate, ulterior, de Tarom. În fond, e vina lor!“ N-aveam de ales. Am luat un taxi spre oraş. Şi taximetristul şi-a amintit de „Ceaucecu“, drept care a acceptat să-mi elibereze o chitanţă fără să plătesc cursa. Dar o să meargă chestia asta şi la hotel?

Citiţi următoarea parte aici.

Mai multe