O amintire din vremea Ducăi vodă
Mă preocupă, în ultima vreme, înclinația unora de a „reabilita“ regimul trecut: erau și lucruri bune, probleme avem și sub „capitalism“, nea Nicu era patriot, nu exista șomaj etc. Mi-am exprimat perplexitatea cu privire la această stranie „reevaluare“ și pe blogul adevărul.ro și în Dilema veche. Constat că nu mă pot dezlipi de subiect. Sînt podidit de amintiri și simt nevoia să le pun pe masă, în beneficiul (incert) al generațiilor mai tinere. În 2015, Editura Humanitas a publicat, la inițiativa și sub îngrijirea Ioanei Pârvulescu, o antologie de texte pe aceeași temă (Și eu am trăit în comunism). Contribuția mea de atunci n-a apărut, pînă acum, în presă și mi se pare că momentul e potrivit pentru reluarea ei într-un spațiu jurnalistic mai larg. Din motive de spațiu, reiau, deocamdată, doar o parte a textului. Cealaltă parte, altă dată… Fragmentul de azi se cheamă „Unde-i inundația?“ Iată-l:
„Eram student, la sfîrșitul anilor ’60, și locuiam într-un bloc de pe strada Pictor Mirea, nu departe de Arcul de Triumf. Blocul avea, la demisol, un șir de camere, gîndite ca anexe (pentru servitori) ale apartamentelor de deasupra. Toate camerele de pe coridorul demisolului erau ocupate de studenți, chiriași ai proprietarilor de la parter și etaj. Aveam, cu toții, acces la un singur closet, cu un duș alăturat. Viața era frumoasă, ne vedeam fiecare de treabă, ne împrieteniserăm și făceam toți curte singurei femei vecine cu noi, o secretară, încurcată, din păcate, cu un scandinav mai în vîrstă, care îi promitea, probabil, s-o scoată din țară.
Locuiam foarte modest, dar într-un cartier pretențios, aproape «rezidențial». Vizavi de noi era casa generalului Ion Ioniță, pe atunci ministru al armatei. Într-o noapte, a plouat abundent și tot demisolul s-a umplut cu apa prost absorbită de canalizarea – etern deficitară – a Capitalei. Noroc că eram în sesiune, așadar treji, astfel încît ne-am mobilizat prompt și, înarmați cu lighene, oale și găleți, ne am apucat să evacuăm potopul care ne ajunsese pînă spre genunchi. Spre stupoarea noastră, tocmai cînd eram în plină acțiune, a apărut, alături de noi, un grup de pompieri. Ne-am gîndit că vreunul dintre proprietari le-a cerut ajutorul (deși era greu de crezut că se executaseră atît de rapid, pentru un prăpădit de demisol). Fapt e că au pus în funcțiune o pompă eficientă, care, într-un timp record, a supt toată apa de pe coridor, umplînd cu ea cisterna mașinii cu care veniseră. Operațiunea era practic încheiată, cînd, dintr-odată, a apărut, pe scară, un soldat desfigurat de panică, strigînd în gura mare: «Stop! Nu aici e inundația! Inundația e în pivnița tovarășului general Ioniță, vizavi!» După un scurt moment de derută, pompierii au realizat gafa, și-au strîns «sculele», dar și-au dat seama, în ceasul al doisprezecelea, că nu mai au loc în cisternă pentru un supliment lichid. Ce era să facă? Ne-au turnat la loc apa proaspăt evacuată și s-au dus, pregătiți pentru un nou asalt, în pivnița demnitarului de vizavi. Lucrurile reintrau în ordine. Filmul se dăduse îndărăt: eram iarăși cu apa pînă la genunchi și ne străduiam, cu materialul din dotare (lighene, oale, găleți), să «lichidăm» lichidul rebel, care ne cotropise demisolul. După care am reluat studiul pentru examenul de a doua zi.“
Scurt comentariu retrospectiv. Și textul de mai sus, și celelalte texte din antologia Ioanei Pârvulescu au o componentă umoristică. S-ar putea înțelege că episodul comunist din istoria noastră e o colecție de anecdote. Și e o caracteristică a vremii de-atunci, această prezență a comicului absurd, a unui subton de ilaritate, cu efecte edulcorante și compensatorii. Incredibilul, nerezonabilul, arbitrarul extrem produc, între altele, un efect paradoxal. E celebrul „rîsu’-plînsu’“ al lui Nichita Stănescu sau „amestecul de I.V. Stalin și I.L. Caragiale“ prin care Bellu Silber definea comunismul autohton. Dar să nu ne facem iluzii. În universul dictatorial nu se murea de rîs! Iar ceea ce, după evacuarea lui, se poate savura, la un pahar, ca o „haioasă“ colecție de lucruri „trăznite“, era resimțit, în timpul desfășurării evenimentelor, ca o fundătură de neocolit, ca o primejdie de fiecare clipă, ca o condamnare pe viață. Acum putem rîde, dar să nu uităm să așezăm, în jurul „comèdiei“ de-atunci, o cunună de cearcăne.