Nu vreau „să salvez Planeta“
Există pe lume o specie ciudată de oameni care își propun nici mai mult, nici mai puțin decît să ne „salveze“. Nu individual – pe mine, pe ea – ori cel puțin o mulțime numărată și determinată. Ăsta ar fi un scop mult prea meschin și limitat pentru ei, nedemn de preaplinul generozității lor. E vorba mereu despre un nesfîrșit „noi“ abstract, identificabil cu un fel de ficțiune socială, politică sau chiar naturală. Totul la acești oameni e dedicat nobilului scop al salvării unor astfel de ficțiuni colective și sînt în stare de fapte uimitoare pentru a și-l atinge. Diferența constă în dimensiunea și natura abstracției sau a ficțiunii pe care o au în vedere. Unii se limitează la o „patrie“ ori la un „neam“ – pe care le definesc suficient de arbitrar încît să-i lase pe mulți pe dinafară. Alții, de-a lungul timpurilor, au încercat alte tipuri de salvări, care să includă mai mult: lumea creștină, clasa muncitoare, rasa albă, ba chiar umanitatea în ansamblu. Dar, în ultimul timp, chiar și umanitatea a devenit pentru unii un ideal prea strîmt, ba chiar dovedind un vinovat egoism de specie. Așa că pentru ei marele ideal nobil căruia îi dedică viața a devenit „salvarea Planetei“.
Firește, sînt multe lucruri de care poți salva o persoană determinată: de boală, de sărăcie, de neștiință, de singurătate. Dar cînd e vorba despre entități colective uriașe precum „rasa albă“, omenirea, Planeta, lucrurile devin complet confuze. Ce pericole le amenință devine o chestiune de interpretare rareori neutră și de obicei confecționată în așa fel încît salvatorul să aibă de lucru întotdeauna, orice s-ar întîmpla. „Capitalismul mondial amenință“, țipau (și mai țipă) marxiștii. „Ba evreii“, au susținut naziștii. „Nici pomeneală, pretind feministele, ci amenințarea majoră vine din partea «patriarhatului», de care trebuie salvate nu numai femeile, dar și bărbații conștienți.“ „Ba nu, Diavolul și întruchipările sale sînt vinovați“, zic fundamentaliștii creștini. Sau „Marele Satan“, răspund jihadiștii. În sfîrșit, răspunsul la modă azi este „schimbările climatice produse de om“ – da, de ele trebuie să „salvăm Planeta“.
Necazul este că nu o dată, ba chiar de obicei, inșii destinați salvării refuză ajutorul neprecupețit care li se oferă și se uită chiorîș la salvatori. Cutare muncitor preferă să devină el însuși capitalist (prin efort, economie, șansă, ingeniozitate) decît să răstoarne capitalismul. Cutare femeie preferă să i se facă un pic -curte într-un mediu masculin decît să reclame la orice pas o infracțiune de natură sexuală. Altcineva nu-i patriot destul, ori nu i creștin destul (sau nu-i deloc). Altul, în fine, refuză să fie vegetarian sau vegan, deși știe că astfel încurajează emisia de gaze de seră; apoi consumă zilnic prea multă apă la baie, fără să se gîndească că în India oamenii cară apă cu găleata. În plus, nu-i prea convins de „a șasea extincție“ (suspectînd și ceva putred ideologic acolo). Știe că există schimbări climatice, dar afirmă, spre furia „eco-salvatorilor“, că întotdeauna a fost așa, mult înainte de civilizația industrială. Nu uită că, pe vremea vikingilor, Groenlanda era „verde“ (de asta au și numit-o așa) și, invers, că pe vremea lui Bruegel cel Bătrîn, gerul și gheața erau iarna constante în Țările de Jos, ceea ce se vede din tablourile maestrului flamand. Pe deasupra, are prejudecăți de tip post-colonialist: de exemplu, crede că civilizația europeană a fost superioară în multe privințe celorlalte mari civilizații, așa cum crede și că omul e nu doar un animal social, ba chiar că e mai mult decît un animal, deși nu știe ce este și de unde vine acest „mai mult“. Mai are și alte prejudecăți oribile, cum ar fi că, deși școala nu trebuie să oprime copiii și nici să 9i plictisească, ea nu trebuie să fie nici un alt loc de joacă, fiindcă învățătura rămîne dificilă în ultimă instanță, iar disciplina și efortul sînt necesare. E de părere că există progres, adus de științe și de structurile liberale socio-politice, și nu de gargara ideologică. Crede că pretențiile ecologismului radical sînt absurde, fiind elucubrațiile unor răzgîiați de sisteme politice opulente și care nu înțeleg că noile tehnologii agricole au salvat realmente de foamete miliardele de oameni de azi.
Dar mai presus de toate, omul nostru – egoist, laș și reacționar, cum este – nu vrea deloc să fie „salvat“, și mai ales nu de cel care îi iese în întîmpinare cu brațele deschise: nici de omul religios, nici de ecologist, nici de cei care promit că „inteligența artificială“ ne va aduce salvarea de boli, viața veșnică și transgresarea umanității.
Pe scurt, zice omul nostru, față de care tind să am multă simpatie: „Nu vreau, dom’le, nici să transgresez umanitatea, nici să avansez spiritual, nici să-mi realizez deplin potențialul. Îl prefer așa, nedeplin. Și mai presus de toate, refuz hotărît să salvez Planeta și mai ales refuz să mă las păcălit, ispitit, îmbrobodit de salvatorii ei și în general de orice salvatori, oricine ar fi ei. Lăsați-mă în pace, dragii mei, adaugă, așa nesimțit, gluton și egoist cum sînt – adică, dați-mi voie să rămîn un porc; și încă nu din ăla nevinovat pe care îmi interziceți să-l fac chiftele, ci unul care se complace în păcatele sale mortale împotriva Planetei și a Progresului, pe deasupra și elitist – căci e un porc cu pedigri, sosit, vorba poetului latin, tocmai «din turma lui Epicur»!“