Nu vă supărați, unde-i Europa?
Zilele astea se încheie campania electorală pentru alegerile europene de pe 25 mai. Sloganuri nefericite (printre care şi pasiv-agresivul „Mîndri că sîntem români“, inutil-defensivul „Apărăm România Ta“, naiv-ridicolul „Ridicăm România“), scandaluri de furt minor (fotografii luate de pe Shutterstock, sloganuri luate din alte campanii, tricouri cu „Keep calm and vote for X“ folosite de vreo două partide) şi inadecvare majoră (campioana acestei campanii va rămîne, probabil, fotografia din albumul de pe Facebook al Elenei Udrea – „Traian Băsescu cu tinerii şi femeile din PMP“, în care Cristian Preda e îngenunchiat pe plajă şi-i pune coarne doamnei Udrea, ca un şcolar bucuros că se poate trage în poză cu vedeta şcolii), PNŢCD „renaşte“, USL „trăieşte“ – păsări Phoenix fără termen de expirare, ale politicii româneşti, premierul şi preşedintele sînt incapabili să iasă din nesfîrşitul lor schimb de replici agresive. Impresia generală e că nimeni nu şi-a dorit o tură nouă de alegeri pentru Parlamentul European, în afară, poate, de candidaţii de pe primele poziţii, care sînt motivaţi cel puţin financiar de perspectiva unui post la Bruxelles. În contextul valului de euroscepticism care a luat Europa pe sus în ultimii ani, încrederea în instituţiile europene a scăzut masiv, odată cu preocuparea pentru felul în care sîntem reprezentaţi în Parlamentul European. Deşi matematica e simplă: trei sferturi din legislaţia statelor membre se votează în PE – ceea ce înseamnă că trei sferturi din legile care ne afectează viaţa de zi cu zi şi care dau cadrul activităţilor noastre sociale, economice, culturale etc. se dezbat şi se decid în PE.
De-aici ar fi trebuit să înceapă campania electorală, de la livrarea unei informaţii simple către alegători: Europa, aşa cum apare ea concentrată în instituţiile europene, nu reprezintă o ameninţare la adresa cetăţenilor, de care cineva ar trebui să-i „apere“, ci un spaţiu pe care pur şi simplu trebuie să îl locuim împreună. Desigur, mecanismul cooperării europene scîrţîie, reglajele s-au făcut deseori în grabă şi destul de prost, birocraţia şi complicata structură instituţională adîncesc prăpastia dintre cetăţean şi organismele reprezentării lui la nivel european. Consecinţa e că un procent considerabil din populaţia României nici măcar nu ştie de alegerile de pe 25 mai. Principalele partide şi-au folosit evenimentele de lansare a candidaţilor pentru europene drept prilej de cîştigat capital prezidenţial, transformînd întreaga campanie într-o încălzire pentru prezidenţialele din toamnă. Pe Calea Rahova, peretele unui bloc a fost tapetat cu două afişe uriaşe, reprezentîndu-l pe Victor Ponta şi mîndria lui. Acelaşi afiş – ca şi cum ar fi tipărit prea multe şi n-aveau unde să le pună. Victor Ponta nu candidează la europarlamentare.
Cînd ai un partid care propune să trecem „la ora Europei“ (adică pe fusul orar al Germaniei, Italiei, Spaniei, Franţei, Poloniei, Cehiei, Ungariei, Belgiei şi Olandei), motivîndu-şi propunerea prin fraza „Schimbarea orei este un manifest simbolic prin care vrem să transmitem că împărtăşim toate valorile Europei de Vest şi urmărim sporirea eficienţei pe plan economic şi social“, nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să te urci pe acoperişul Observatorului Astronomic şi să nu mai cobori de-acolo pînă nu trec alegerile. Pentru clarificare, Adrian Şonka, astronom la acelaşi Observator, explică: „Asta ar însemna practic să decupezi România de pe glob şi să o muţi mai la stînga. Dacă eşti bulgar şi ai o întîlnire la ora 14 la Giurgiu, trebuie să pleci de la Ruse la ora 15 ca să ajungi la timp. Dacă eşti la Giurgiu şi ai întîlnire la Ruse la ora 16, nu pleca la ora 15, căci acolo e deja 17.“ Cam aşa s-a vorbit despre Europa în campania pentru europarlamentare. Simbolic, vag, stîngaci, fără nici un fel de dezbatere autentică a temelor europene. Asta exclude, desigur, cîţiva candidaţi care, în pustiul general, au fost activi şi convinşi de importanţa propriei misiuni în PE.
Încercînd să stimuleze interesul pentru alegeri şi să trimită un semnal care să le indice candidaţilor că cineva stă, totuşi, cu ochii pe ei, Fundaţia pentru o Societate Deschisă a lansat programul „Watchdog volunteers – alegeri europene 2014“, a cărui prezentare a sunat aşa: „A început numărătoarea inversă pentru alegerile europarlamentare. Pentru că votul tău înseamnă reprezentarea intereselor tale timp de 5 ani în Parlamentul European, pentru că un cetăţean nu e doar un alegător din 5 în 5 ani, îţi propunem un exerciţiu de cetăţenie activă pe durata campaniei electorale.“ S-au înscris 79 de voluntari, dintre care au fost selectaţi 20. Fiecăruia i-au fost repartizaţi cîţiva candidaţi şi sarcina de a le urmări activitatea pe reţelele de socializare şi site-urile proprii şi de a sancţiona afirmaţiile xenofobe, „contribuind pe termen lung la îmbunătăţirea discursurilor politice ale parlamentarilor care ne reprezintă în Uniunea Europeană.“ Doar că discursul a fost, în mare parte, inexistent. I-am întrebat pe cîţiva dintre voluntari cum a decurs monitorizarea şi ce-au aflat stînd cu ochii pe candidaţi. Răspunsurile lor dau o imagine destul de clară a campaniei, făcută, ca de obicei, „în teritoriu“, cu muzică populară şi pupături pe obraz.
„Mare parte din discurs lipseşte cu desăvârşire, deoarece Klaus Johannis nu a considerat necesară o pagină ori un profil de Facebook, iar Mihai Voicu este extrem de secretos, ascunzînd orice postare/imagine publicului, fiind nevoit să fii unul dintre cei 5000 de oameni din lista lui, de parcă doar 5000 de alegători ar avea. În privinţa lui Crin Antonescu şi a lui Theodor Stolojan, pot spune că discursurile sînt perfect conforme şabloanelor discursurilor socialiste predecembriste. Totul se rezuma la «Vă invit să mă urmăriţi la ora X, la canalul X», ori «Votaţi-ne». În concluzie, pot spune că sînt 100% toleranţi, tocmai prin lipsa interesului faţă de interacţionarea cu cetăţenii, fiindcă paginile lor sînt cam la fel, dacă nu chiar identice uneori, cu afişele electorale de pe orice stradă.“ (Alexandru, 20 de ani, student)
„Am constatat o deteriorare a limbajului la nivelul clasei politice în ultimii ani. Stilul de exprimare este nerafinat, uneori ostil, mesajul este lipsit de claritate, cu tendinţe populiste şi discriminatorii, în general comunicarea acestora în spaţiul public este defectuoasă.“ (Andreea, 23 de ani, masterandă)
„La nivel general, în discursul candidaţilor există un mare grad de populism politic, temele serioase sau elocvente pentru societate lipsind cu desăvîrşire. În mod particular, ca o excepţie, vreau să subliniez prestaţia pozitivă a candidatei Monica Macovei, unul dintre cei trei candidaţi pe care îi monitorizez, pentru care problema justiţiei reprezintă o prioritate şi pe care o promovează constant atît în mediul virtual, cît şi în cel real.“ (Laurenţiu, 28 de ani, jurist)
„Cele mai multe declaraţii şi luări de poziţie reprezintă atacuri asupra contracandidaţilor, unele legate de activitatea profesională sau politică, iar altele legate strict de aspecte personale. Observ cum candidaţii se duc în teritoriu, fac băi de mulţime şi împart promisiuni ce ţin de politica internă sau invective la adresa adversarilor politici. Am mai observat cum temele de interes la nivel european nu sînt populare în discursurile candidaţilor, ci tot problematica internă, care este dezbătută zilnic.“ (Andra, 23 de ani, masterandă)
La fel de pierduţi în agenda internă par şi cei care susţin ideea boicotului şi a „grevei cetăţeneşti“, cu scopul de a „delegitima acest simulacru democratic prin neprezentarea la vot sau anularea votului“. Într-adevăr, tot ce mai lipseşte spaţiului nostru democratic, şi-aşa alarmant de fragil, e refuzul unei categorii informate a populaţiei de a merge la vot. Mai ales că de data asta e vorba de reprezentarea noastră la nivel european pentru următorii 5 ani. N-aş lăsa pe alţii să decidă cine va dezbate în numele meu chestiuni cum ar fi exploatarea prin fracturare hidraulică, Carta drepturilor digitale, legislaţia antidiscriminare, evacuările forţate, accesul la informaţie ş.a.m.d. Chiar dacă, în discursul public de la noi, Europa pare o insulă din ce în ce mai îndepărtată.
Apariţia acestui text a beneficiat de asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche, şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.
Proiectul „BeEU – 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament“ este cofinanţat de Uniunea Europeană.