„Nu umiliți Franța, domnule președinte!”
„Errare humanum est, perseverare diabolicum” sau, în unele cazuri, „cynicum”. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a declarat de două ori, nu o singură dată, că „nu trebuie umilită Rusia”. N-a fost deci o scăpare prima dată, o exprimare nefericită, ci expresia unei politici deliberate. Cu alte cuvinte: nu cereți Rusiei să se retragă din teritoriile ocupate în Ucraina, ori chiar să deblocheze porturile ucrainene la Marea Neagră, spre a permite reluarea comerțului cu cereale, deoarece asta ar însemna o „umilință”. Cum ar fi fost dacă cineva i-ar fi cerut pe vremuri lui Georges Clemenceau ca Franța să nu „umilească Germania” cerînd înapoi Alsacia și Lorena? Inepția sare în ochi. Iar dacă ținem seama și de crimele de război și poate chiar crimele împotriva umanității deja săvîrșite de Rusia, chestiunea „umilinței” devine ridicolă.
În fapt, așa cum s-a observat, frontul occidental anti-Rusia a început să se fisureze. Există în mod evident un calcul: să i se lase Rusiei Crimeea, dar și Donbasul, să i se promită eventual ridicarea sancțiunilor și să se obțină pacea. Iar Ucraina va fi ținută „în viață” cu arme și ajutor economic atîta cît să nu fie copleșită, dar nu mai mult, fiind astfel silită să accepte pacea la un moment dat. Mă tem că deja asta e politica dominantă a Vestului, atîta doar că Macron se exprimă mai deschis. Poate că așa se explică și încetineala cu care sosesc, pare-se, armele ofensive de bătaie mai lungă, dar și cantitatea insuficientă a acestor arme – fapt de care se plîng continuu ucrainenii. Rușii dispun deja de un avantaj masiv în privința artileriei și a rachetelor, iar Vestul face mult prea puțin pentru a submina acest avantaj. Amenințările periodice cu distrugerea nucleară, venite dinspre diverși propagandiști ruși, se pare că și-au atins scopul: au intimidat suficient o parte a decidenților occidentali, care s-au convins pe ei înșiși că Rusia „nu trebuie umilită”, în caz contrar (adică dacă ar suferi o înfrîngere în Ucraina) ar putea – vezi Doamne – să se răzbune pe Univers! Aiureli!
Necazul este că, dacă Rusia va ieși în cîștig din acest război (pierderile umane nu contează pentru ruși), ea va fi înclinată să creadă că poate oricînd repeta operațiunea – fie în Ucraina, fie în altă parte. De fapt, dincolo de garanțiile internaționale care ar putea exista, singura garanție reală este și va fi întotdeauna o înarmare pînă în dinți a Ucrainei, inclusiv cu arme puternice care să poată lovi teritoriul ocupat al Donbasului la nevoie. Or, se pare că exact o asemenea înarmare e pusă sub semnul întrebării tot mai mult zilele și săptămînile acestea.
În cazul special al Franței ar putea fi vorba și despre altceva: despre revenirea tradiționalei simpatii față de Rusia (vorbește despre ea Alain Besançon în Sfînta Rusie). Mai ales stînga franceză a tins să vadă în regimul sovietic o reluare și o împlinire a Revoluției Franceze, iar dreapta a considerat Rusia drept o contrapondere mai întîi la Germania, apoi la Statele Unite. (De fapt, și dreapta, și stînga franceze au fost antiamericane, fie și din motive diferite.)
În sfîrșit, presupun că chestiunea „umilirii” are legătură cu lungile conversații pe care președintele Macron le-a tot avut cu Putin la telefon. Nu știm nimic concret despre ele, în afară faptului că nu se vede în urma lor nici un cîștig pentru pace și nici măcar în chestiuni umanitare nu-i deloc clar dacă au ajutat la ceva. Impresia este de unilateralitate și dezechilibru în defavoarea Franței. Mai mult – cel puțin văzute de la distanța la care se află publicul –, ele chiar sugerează o „umilire” autentică: atîta doar că nu a Rusiei, ci a Franței, și făcută cu asentimentul președintelui francez. I-aș spune, așadar, acestuia: „Înainte de toate, nu umiliți Franța, domnule președinte!”.