Nu există suflete moarte!

Vă mai reamintiți cum se încheie volumul întîi al romanului celebru al lui N.V. Gogol, Suflete moarte? Eroul, Cicikov, sare într-o troică la lăsarea nopții și surugiul dă bice cailor care o pornesc cu toată viteza. Iar autorul reflectează: „Pasăre-troică, cine te-a născocit? Să știi că nu-și putea da viață decît un popor vioi, o țară care nu știe de glumă, care s-a întins pe o jumătate de lume...”. Apoi continuă dezvoltînd analogia troică-Rusia: „Oare și tu, Rusie, nu gonești ca o troică iute pe care n-o poate întrece nimeni?... Rusie, încotro te avînți? Răspunde-mi. Nu-mi răspunde. Clopoțelul își cîntă clinchetul minunat; vuiește și se preface în vînt văzduhul sfîșiat în bucăți; zboară pe alături tot ce e pe pămînt și, uitîndu-se chiorîș, se trag deoparte și-i fac loc să treacă celelalte popoare și țări” (Gogol, Suflete moarte, Polirom, 2012, p. 305).

Ce avem aici? Elogiul fără menajamente al imperialismului rus din toate timpurile, proslăvirea ambiției nestăvilite de dominație globală a Rusiei, a forței irezistibile de cucerire și de supunere fără menajamente a restului lumii? Da, la prima vedere. Dar la a doua, e mult mai complicat.

Căci să nu uităm cine e pasagerul și stăpînul troicii (cai, trăsură, surugiu), cine poruncește, cine zboară purtat de caii iuți prin noapte. E Cicikov, un mare și sinistru escroc. Da, nu numai că e un escroc, dar escrocheria lui e sinistră: cumpără pe sume derizorii „suflete moarte” (adică nume de șerbi morți și încă neînregistrați oficial) pentru care, prezentîndu-i drept vii, primește niște subvenții de la stat și astfel se îmbogățește. Escrocheria asta nu-i posibilă decît în Rusia: o țară în care majoritatea populației e, practic, sclavă pe moșii. Într-un sens mai larg, „moartea sufletelor” rămîne valabilă și după eliberarea șerbilor în 1861, căci sîntem într-o țară unde viața omului, „sufletul” său nu contează decît ca un lucru ce poate fi instrumentalizat de marele stăpîn, adică de stat. Sufletele sînt „moarte” în Rusia eternă, fiindcă devin repede lucruri dispensabile oricînd pentru stăpînul lor și utile numai la făcut avere, la cîștigat putere, ba chiar la înfricoșat celelalte popoare, cînd sînt echipate ca soldați. În Rusia, observa deja marchizul de Custine, prin o mie opt sute treizeci și ceva, viața omului nu contează. Contează numai voința statului. Așadar, sufletele sînt „moarte”, deși prin însăși natura lor ar trebui să fie vii; firește, sintagma „suflet mort” e un oximoron, o absurditate. Dar, în Rusia – de la Nicolae I, țarul din timpul lui Gogol, și pînă la Putin, cu excepția, probabil, a lui Gorbaciov –, absurditatea a fost și este politică de stat, mai mult, unica rațiune pentru existența statului. Și mă tem că așa va și rămîne.

Așadar, Gogol ne oferă, cred, o ironie sumbră la finalul volumului: aparent ridicată în slăvi, (poate și ca să treacă de ochii cenzurii vigilente a lui Nicolae I, care impusese, la prima ediție din 1842, titlul edulcorat Aventurile lui Cicikov), metafora Rusiei imperiale din toate timpurile, întinsă deja pe o jumătate de lume și poftind mereu și la cealaltă jumătate, e arătată ca supusă unui principiu inuman, stăpînită de cea mai monstruoasă corupție – a gîndirii, a civilizației și a vieții – căci cutează să trateze sufletul, despre care știm că mort nu poate fi și care, poate, e nemuritor, ca pe un obiect tezaurizabil. Într-adevăr, stăpînul troicii celei iuți și stăpînul sufletelor moarte sînt unul și același om, iar goana cea iute nu-l va duce pînă la urmă decît la catastrofă. (Volumul al doilea, care trebuia să aducă îndreptarea lui Cicikov, e incomplet și a fost parțial distrus de autor.)

Și mai percepem aici o ironie, de data asta istorică – mai vizibilă în aceste momente de acum: Gogol, marele scriitor rus, era ucrainean.