Nu e frumos...

Nu toate valorile pe care ne întemeiem viaţa sînt argumentabile. Aş spune chiar că neargumentabile sînt tocmai valorile cardinale, cele care nu ne parvin prin educaţie, ci prin cutumă, cele a căror încălcare se amendează, de regulă, prin expresii vagi, de genul "nu se cade", "nu şade bine", "nu se cuvine", "nu e frumos". Se poate dovedi, cvasi-geometric, de ce, într-o comunitate, e bine să respecţi legile. Dar nu se poate dovedi, cu aceeaşi rigoare, de ce e bine să fii generos sau cordial sau respectuos. Se poate demonstra de ce furtul şi omuciderea sînt transgresiuni inadmisibile. E imposibil de demonstrat de ce trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Pentru a reuşi, trebuie să recurgi la alte nedemonstrabile, cum ar fi sentimentele, bunul-gust sau transcendenţa. Argumentabilul e materia primă a pedagogiei. Neargumentabilul e teritoriul discret şi atemporal al cuviinţei. De o parte - "cei şapte ani de-acasă", de cealaltă - mai multe milenii de experienţă comunitară, adică de umanitate. Or, se întîmplă un lucru curios: mai toată lumea admite că educaţia e ceva bun (chiar dacă principiile şi metodele ei variază), dar nu e subînţeles că buna-cuviinţă e, în sine, valabilă. Neargumentabilului i se poate oricînd opune un tumultuos "de ce nu?", înţeles ca expresie a libertăţii. A cultiva imprevizibilul, a reacţiona neconvenţional, a trăi insurgent, pitoresc şi provocator - iată o "regulă" mult mai simpatică decît cuminţenia. Dacă acest furor al neconformităţii e un mod de a trăi "autentic", un mod de a demola rutina şi ideile gata-făcute, el are o reală - şi subtilă - legitimitate. Dar dacă e simplă zvăpăială, sentiment al unei infinite îndreptăţiri, gesticulaţie estetizantă - avem de a face cu o pernicioasă apologie a arbitrarului, dacă nu cu o simplă obrăznicie. Buna-cuviinţă e - inargumentabil - utilă şi în detaliul zilnic, şi în marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, în orice împrejurare, o notă de politeţe şi înţelepciune, de natură să facă viaţa, cu enorma ei diferenţiere, suportabilă. Dacă te afli într-un teritoriu în care toată lumea e vegetariană, buna-cuviinţă îţi spune că e preferabil să nu-ţi baţi joc de salate şi să nu faci bancuri despre păscut. Nu că nu se poate, nu că e interzis, dar nu se cade, nu e frumos. Nu se cade să-ţi pocneşti părinţii sau nevasta, nu se cade să arunci de colo-colo geanta profesoarei tale, în timp ce ea încearcă, plîngînd, s-o recupereze, nu se cade să asculţi muzică dată la maximum în hotel, la două noaptea. Pentru fiecare din noi există zone, mai largi sau mai înguste, de inadmisibil. Cutăruia nu-i place să-i iei peste picior automobilul, cutare detestă să-i vorbeşti de rău pe ţărani, cutare socoteşte că sociologia e mater artium şi nu suportă defăimarea ei, cutare, în sfîrşit, lucrează constant cu inviolabile tabu-uri de corectitudine politică. Cu alte cuvinte, toţi ştim ce înseamnă să ţi se conteste un idol. Dar sîntem gata oricînd să contestăm, necuviincios, idolii altora. Sîntem dogmatici cînd e vorba de valorile "noastre" şi invocăm "libertatea de expresie" cînd e vorba de valorile altora. Există deja o tradiţie (intensificată în ultimele decenii) a contestării, persiflării, culpabilizării obiceiurilor şi textelor religioase. Sau a "demitizării" lor cu procedee la modă. De la "Biblia hazlie" pînă la Dan Brown, s-a încercat, practic, totul. Ca urmare, lumea se împarte spontan în două tabere: apărători ai creativităţii fără frontiere şi apărători ai tradiţiei. În fiecare din cele două tabere există, cred, spirite abuzive. Într-una, apar frecvent frazeologi ai unei "libertăţi" fără criterii, ateişti militanţi, anarhişti, postmodernişti, profesionişti de tip leninist ai "societăţii civile", mistici ai ştiinţei luminate sau gazetari de scandal. În cealaltă, se pot identifica ideologi palizi ai pietismului, bigoţi surescitaţi, slujitori obtuzi ai literei şi ai ortopraxiei decerebrate etc. Şi de o parte, şi de alta, există oarecari justificări. E mai mult sau mai puţin normal ca firile "artiste" şi "branşate" să voteze pentru, iar cele evlavioase, drept-credincioşii, să se simtă lezaţi. Cine se aşteaptă ca ierarhiile ecleziale să aplaude acest gen de spectacol confundă Biserica cu un ONG suedez. Fapt este că, peste tot în lume, cele două tabere se confruntă în acelaşi mod, ori de cîte ori ies pe piaţă produse prea "originale". Din punctul meu de vedere, a lua sacrul ca materie primă pentru mici virtuozităţi de coloratură e un procedeu ieftin. Inargumentabilul e o pradă uşoară. Dacă nu e protejat de bună-cuviinţă, el poate fi trecut cu uşurinţă în registrul derizoriului. Artistului "liber" şi dezinhibat i se pot furniza totuşi cîteva argumente care să-i relativizeze euforia. Deocamdată două: 1) Nu se cade să nu acorzi unei instituţii străvechi şi prestigioase (fondatoare a civilizaţiei europene şi a primei ei unităţi) măcar acelaşi respect pe care îl acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate şi propriilor tale talente. E ridicol să-ţi aperi feroce propriile opţiuni şi să nu dai doi bani pe opţiunile (cel puţin la fel de onorabile) ale altora. Şi e de prost-gust să declari, în aceeaşi frază, că Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sînt o farsă. 2) Nu şade bine să gîndeşti discriminatoriu şi nedemocratic, condamnînd la deriziune credinţa unei majorităţi. Nu se cuvine să faci turnee în lumea arabă cu parodii la Coran, să faci băşcălie de Vishnu sau de Buddha în India, să batjocoreşti pe Moise în mediul iudaic, şi nici măcar să pretinzi că toate tragediile greceşti sînt, de fapt, scrise de unul şi acelaşi asasin care a decis să păcălească lumea. Nu că nu se poate, nu că e interzis. Dar nu e frumos. La limită - e kitsch.