Nu de moarte mă cutremur, ci de mahalaua ei
Cînd spun „mahala“ nu vorbesc din vîrful buzelor, ca unul care n-o cunoaşte decît din cărţi. În copilărie, am petrecut ceva timp în Dudeşti-Cioplea, astfel încît nu pot revendica cine ştie ce distanţă aristocratică faţă de farmecele (picant-amărui) ale vieţii de cartier mărginaş. Îmi aduc bine aminte de babele oarecum benigne care stăteau cu orele la poartă şi la bîrfă, de chiotele cîte unei neveste bătute sau ale cîte unui beţiv nărăvaş, de sunetul zarurilor la jocurile de table dintre vecini, de difuzoarele cu muzică populară şi, mai ales, de evenimentul înmormîntărilor: vizitarea iscoditoare a mortului, slujbele, caii mascaţi, pomenile, parastasele, doliul. Aveam senzaţia că toate la un loc făceau ca moartea să fie un amestec sordid de pompă şi mizerie, de durere şi circ. Şi tocmai de aceea, mi s-a părut, încă de timpuriu, că unul dintre cele mai însemnate beneficii ale mutării „în centru“ constă în modificarea stilistică a moravurilor funerare. „În centru“, moartea e mai discretă, mai igienică, mai decentă.
Tapajul din jurul dispariţiei lui Sergiu Nicolaescu a avut darul de a mă reazvîrli în atmosfera din mahalaua Dudeştilor. Aproape toţi cei implicaţi, rude, prieteni, colegi, politicieni, „popor“ şi, mai ales, gazetari au reuşit să transforme totul într-un nesfîrşit spectacol de prost-gust. Am văzut nenumărate specii de mitocănie, neruşinare, demagogie, grobianism, ipocrizie, ignoranţă şi sentimentalism gregar. Nu vreau să vorbesc de rău naţia română, dar episoadele de acest tip mă umplu de ruşine, de teamă, de stupori rău-prevestitoare. Ce vremuri trăim? Ce fel de oameni sîntem?
Ştiam că poporul nostru iubeşte parastasele. Mai exact că parastasul e, de regulă, momentul în care defunctul începe să fie apreciat. Pînă să moară, oamenii noştri de valoare nu prea au parte de firitiseli (dacă nu ajung, întîmplător, în poziţii de putere). Dar la catafalc, retorica admiraţiei şi a regretului se dezlănţuie furtunos. Defunctului i se ridică, prompt, o statuie. Devine, brusc, un idol, o „personalitate“ epocală, o mare figură a neamului, un „bun al poporului“, o stea. Pierdere ireparabilă, mare creator, mare bărbat, artist unic, vîrf de neatins. După capul meu, Sergiu Nicolaescu a fost un abil meşteşugar al cinematografiei comerciale. Şi un abil scenarist al Revoluţiei din decembrie 1989. I-au reuşit tot felul de isprăvi (mai puţin obţinerea portofoliului de ministru al Armatei, pe care şi l-a dorit imediat după „evenimente“). Nu ştiu cum o fi fost ca amic, ca amant sau ca organizator al platourilor de filmare. Nu cred că a fost un actor notabil (dezavantajat masiv de o voce prost timbrată), nici că a fost o vedetă internaţională, cu brevete tehnice care au uimit Hollywood-ul. Asta nu înseamnă că moartea lui nu e regretabilă, că nu merita o ceremonie funerară cuviincioasă, că trebuia folosit pentru un dezmăţ mediatic scîrbos şi cinic. Or, trei zile la rînd, toţi moderatorii de televiziune, de pe toate canalele şi toţi invitaţii lor au reuşit să atingă culmi de dejecţie, de ţopenie agresivă, de mîrlănie obscenă. În loc de îngropăciune, defunctul a avut parte de o indecentă „dezgropare“ de „dedesubturi“: fii nelegitimi, iubiri „secrete“, turnătorii la Securitate, certuri conjugale, averi colosale, manevre politice oculte etc. Idolatriei bezmetice i s-a alăturat, simetric, demolarea „competentă“. Fireşte că orice regizor poate fi desfiinţat „profesionist“, evacuat din dicţionare şi din stima publică. Ceea ce e greu de înţeles e de ce pofta de a demola se declanşează nemijlocit în prezenţa cadavrului, de ce „analiza critică“ are nevoie, pentru a se pune în mişcare, de damful descompunerii. De ce nu lăsăm mortului un minim răgaz, de ce nu-i respectăm, măcar cîteva zile, dreptul la absenţă? De ce ne grăbim să-l facem ridicol prin laudă prostească şi bun de compătimit prin atac sîngeros?
Ar fi de făcut un lung inventar al enormităţilor care s-au spus cu ocazia tristei împrejurări. Un caraghios oarecare a dezvoltat abundent tema coşciugului gol, o mică gloată, frustrată de opacitatea coşciugului închis, şi-a exprimat furios dezamăgirea prin huiduieli şi strigăte de protest (am înregistrat, uluit, cîteva portrete de „demonstranţi“ înfiorătoare: guri strîmbe, maxilare încleştate, bătrîne dezafectate, înamorate brusc de „marele om“, grimase felliniene, risipă de lacrimă şi răget ş.a.m.d.), juriştii au combătut fineţuri legislative, medicii – fineţuri sanitare, teologii şi ateii – fineţuri duhovniceşti. S-a pledat pentru dreptul la incinerare, dar şi pentru interzicerea incinerării, s-a admonestat Patriarhia pentru absenteism liturgic (ideea fiind că regula pe care ţi-o dai singur trebuie să fie imediat acceptată de Biserică, dar că Biserica n-are voie să urmeze regula pe care i-o dau două mii de ani de tradiţie). Deasupra tuturor, suveran, indispensabil, atotştiutor, infatigabil, a planat „domnul preşedinte“ Vadim Tudor, duios, pravoslavnic, prieten vechi şi intim cu toată lumea (de la P.F. Teoctist la Răzvan Theodorescu), sociolog vestit, fin depozitar de mici citate latineşti, mare cunoscător al datelor de naştere şi de deces ale elitelor istorice europene. Un erudit. Un justiţiar. Un metafizician. Bun cu poporul şi cîinii, tovarăş de glumiţe cu Capatos, necruţător şi buruienos cu Mărioara Zăvoranu şi cu poliţia care îi încalcă sediul de partid.
Unii cred că, în România, viaţa e o aventură, un parcurs plin de neprevăzut. Săptămîna trecută, am avut ocazia să vedem cu toţii cît de aventuroasă poate fi, la noi, moartea. E recomandabil să o eviţi.