Noul antiintelectualism român

29 noiembrie 1999   SITUAȚIUNEA

Dl Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii, a declarat recent într-o emisiune la Realitatea TV că uniunile de creaţie ar trebui să ceară de la CNSAS dosarele membrilor lor şi să-i "demaşte" pe scriitorii şi artiştii colaboraţionişti (cei care au scris, compus, pictat despre PCR, despre "tovarăşul şi tovarăşa"). În concepţia domniei sale, un asemenea act ar face parte din procesul de curăţenie morală a societăţii româneşti. N-am nici un motiv să mă îndoiesc de bunele intenţii ale dlui ministru. Nici nu sînt un oengist fervent, astfel încît să-i amintesc, eventual, că respectivele uniuni sînt organizaţii non-guvernamentale, deci nu se cuvine ca un reprezentant al Puterii să le "sugereze" ce au de făcut. Nici măcar nu mai iau în seamă că dl ministru însuşi a fost, destulă vreme, preşedintele unei astfel de uniuni (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor) şi a ratat ocazia (nu era momentul?) de a cere publicarea dosarelor compozitorilor, ori de a "curăţa" breasla de cei care ne-au împuiat auzul cu cîntece dedicate "eroului între eroi". Mai semnificativ pentru confuzia în care trăim - şi pe care dl ministru, cu siguranţă fără să vrea, a sporit-o - mi se pare impulsul de a cere dosarele pe categorii sociale: într-o chestiune complicată precum colaborarea cu Securitatea, în care vinovăţiile sînt individuale, dl Iorgulescu (liberal!) s-a alăturat corului care, trădînd un substrat marxist încă viu, solicită o curăţenie morală "pe clase sociale" şi ţinteşte, cu prioritate, spre persoanele publice: jurnaliştii, scriitorii, artiştii, sportivii. Dacă în cazul politicienilor tratarea "colectivă" are sens - pentru că ei, prin deciziile lor, ne influenţează viaţa, deci e important să ştim dacă şi în ce forme au colaborat cu Poliţia politică în trecut - în rest, solicitările de a face ordine în diverse categorii socio-profesionale exprimă o viziune cam "clasistă" asupra societăţii şi alimentează marxism-leninismul rezidual care încă dă tîrcoale prin spaţiul public. Mă străduiesc să înţeleg logica solicitărilor cu care a fost bombardat CNSAS-ul în ultima vreme: poporul îşi face modele dintre personajele publice (precum artiştii, sportivii, scriitorii etc.), deci ca să facem curăţenie, trebuie să arătăm care sînt adevăratele modele şi să le demascăm pe cele false. Deocamdată însă, poporul suveran pare insensibil la aşa ceva, din moment ce i-a votat de mai multe ori pe Adrian Păunescu şi pe Corneliu Vadim Tudor şi i-a făcut demnitari ai statului democratic, fără să ţină cont de cariera lor de poeţi de curte ai regimului comunist. Nici cei care îi comandă ample fresce lui Sabin Bălaşa - inclusiv pe bani publici - nu par deranjaţi de activitatea lui anterioară, cînd îi "înfrumuseţa" plastic pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. După cum nici cei care îi asigură audienţa TV lui Ion Cristoiu nu se mai întreabă la ce ziar a lucrat înainte de ’89 şi ce scria acolo. Fatalitate: poporul suveran, cu buletinul de vot sau cu telecomanda, "face ordine" într-o manieră în care "curăţenia morală" nu are loc. Cei care au colaborat pe faţă, deschis, cu vechiul regim, prin ceea ce au scris, sînt cunoscuţi, dar asta nu ajută la nimic. Cererile insistente de a dezvălui dosarele de colaboratori ai Securităţii pe categorii le dă însă apă la moară tocmai celor care au interesul să facă uitate manifestările lor publice de dinainte de 1989. Echipa de zgomote şi scenarii încă funcţionează, din fosta secţie de propagandă comunistă a mai rămas cîte ceva, astfel încît, pe fondul solicitărilor de a-i dezvălui pe scriitorii şi artiştii care au fost informatori ai Securităţii, se inventează poveşti otrăvite: disidenţii ar fi fost creaţi de Securitate, iar membrii societăţii civile de azi fac pe democraţii tocmai pentru că au ceva de ascuns. Pe scurt: elitele în curs de reconstrucţie în România de azi sînt pline de păcătoşi, nu sînt cu nimic mai prejos decît - să zicem - un fost redactor-şef la Scînteia tineretului, ori un autor de poezii dedicate partidului. Individualităţile nu mai contează, din moment ce categoria e pătată. După logica perversă utilizată masiv de propaganda comunistă, dacă un intelectual a călcat strîmb, atunci îi putem bănui şi pe alţii şi sfîrşim prin a-i blama pe toţi, la grămadă, cu perspectiva marxist-leninistă la îndemînă. Cei care livrează, prin ziare şi pe la televiziuni, asemenea construcţii ideologice, ţintesc nu atît "discreditarea societăţii civile", ci ponegrirea unor individualităţi care au ştiut, şi înainte de 1989, şi după aceea, să se respecte pe sine ca indivizi şi să îi respecte şi pe ceilalţi, ca oameni; au ştiut şi ştiu să nu cînte în corurile de toate felurile, ci să aibă voci personale şi distincte; au ştiut, pe scurt, să-şi păstreze demnitatea şi umanitatea. Din toată această peltea în care dorinţa de senzaţionalism a presei se combină cu abilitatea unora de a "strecura" subiecte pe agenda publică rezultă un fel de nou antiintelectualism. După ce aiureala tranziţiei a marginalizat ideea de intelectual şi a desconsiderat valorile intelectuale, felul haotic în care ne jucăm de-a dosarele face restul: le dă apă la moară celor care, din frustrări sau din interese nu tocmai curate, vor să acrediteze ideea că în ansamblu intelectualii sînt nişte mincinoşi şi nişte lepre, de care trebuie să ne lipsim, aşa cum la începutul anilor ’90 discursul oficial era că intelectualii sînt plătiţi de străinătate, deci trădători. În timp ce noi înghiţim toate aceste zgomote, despărţirea de comunism e ratată din nou: nu sîntem capabili să demontăm mecanismul perfid prin care sistemul comunist a supus, vreme de decenii, o ţară întreagă.

Mai multe