Note, stări, zile
● Nu obosesc să admir și să omagiez prestația unei edituri bucureștene a cărei strategie nu implică decît oferta nobilă a unor tipărituri, alese nu pentru că „dau bine”, nu pentru că garantează o vînzare profitabilă, nu pentru că slujesc vreo modă ideologică sau publicitară, ci, pur și simplu, pentru că aspiră la reînvierea și consolidarea unei piețe a valorii, dincolo de (altfel firești...) criterii de strictă vandabilitate. E vorba de Editura Spandugino, inițiată și administrată de doamna Lavinia Spandonide. Ea promovează autori importanți, dar oarecum uitați, ai culturii naționale, stimulează receptivitatea pentru consistenți autori contemporani, cultivă interesul cititorului pentru teme etern-actuale, de natură să intensifice reflecția asupra interogației spirituale, asupra provocărilor istorice și destinale care determină traiectoria existențială a oricăruia dintre noi. Fiecare volum apare în condiții tipografice de elită, echipa redacțională e impecabilă, iar viziunea și generozitatea doamnei Spandonide se fac simțite în detaliu, mărturii ale unei subtile disponibilități interioare, ale unui simț de orientare și ale unui program de viață de o rară distincție. O reușită fără breșă, o performanță dătătoare de speranță.
● Aflu din presă că Victor Rebengiuc a decis să se retragă de pe scenă. Rolul pe care încă îl joacă în spectacolul Tatăl de la Teatrul Bulandra va fi ultimul. Pot înțelege că, în preajma vîrstei de 90 de ani, economia noastră trupească și sufletească se adumbrește. Dar vestea mă face, totuși, melancolic. Talentul și anvergura personalității maestrului Rebengiuc îmi apar, în continuare, în cea mai bună formă. Pe de altă parte, am întîlnit, de-a lungul anilor, în toate meseriile, inși care nu se pot decide să facă un pas înapoi (sau în afară), chiar dacă nici bătutul pasului pe loc nu le mai iese... Prin comparație, Victor Rebengiuc face o demonstrație de demnitate, înțelepciune și onoare profesională. Sincer vorbind, nu cred în împuținarea resurselor marelui nostru actor. Cred, de fapt, că va trece de la capitolul unei hărnicii de-o viață la acela a unei prezențe inamovibile. Cînd ai în spate cariera lui Victor Rebengiuc, „retragerea” nu poate fi decît o combinație între „admirabil”, „memorabil” și „exemplar”. Te „retragi” doar ca să devii un model viu. În această perspectivă, îți doresc, dragă Victor, să stai pe înălțimea ta și să întorci o nouă pagină a succesului! Cu drag și cu tandre complimente minunatei doamne Mariana Mihuț!
● Aflu, cu întîrziere, că pe strada Olari din Capitală s-a deschis o bragagerie: Bragageria Bogdania. Nu-mi vine să cred! Iată ce scriam, în 1995, pe acest subiect: „Una dintre bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de 40 de bani. Cînd economiseam mai cu spor, puteam aspira la o Eugenia, care costa 75 de bani. Dar şi atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă 5 bani ca să-mi iau două pahare cu bragă. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioasă, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămînea pe fundul paharului. Dar dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă…”. Și îmi aminteam că, într-o vestită pagină din Caragiale (La moși), i se spunea „șampanică”! După cîteva mici supraviețuiri provinciale (Constanța, Bușteni, Slatina), braga a dispărut. Sînt cu atît mai încîntat să aflu că e din nou pe piață. Și îi mulțumesc dlui Dragoș Bogdan pentru idee, sensibilitate și curaj. Clientul din mine tresare vesel, conservator și optimist. Și pofticios!
● Doamna Alina Mungiu-Pippidi a scris de curînd un text îngrijorat despre eventualele modificări (inacceptabile) ale legii siguranței naționale. Are dreptate. Problema e că derapajul invocat e folosit ca prilej optim să certe pe mai toată lumea. La loc de frunte, evident, sînt intelectualii, mai ales cei care nu scriu în România Curată. Publiciștii de la 22 și Dilema veche sînt, fatalmente, pe primul loc. Andrei Cornea e periculos. Cristian Preda la fel. Dar și Baconschi, „pseudo-societatea civilă” (aici dna Mungiu-Pippidi e coleg de campanie cu dl Ion Cristoiu), publicul în general etc. Nu sînt pomenit (decît indirect), dar nu mă simt exclus. Îmi asum o mulțime de vinovății în ultimii 30 de ani și admit că stăm prost la capitolul prestației cetățenești. Pe de altă parte, mi-e greu să pricep de ce a certa pe toată lumea e o formă de „acțiune”. Contemplu, melancolic, singurătatea doamnei Mungiu. Da, intelectualii noștri nu sînt eficienți public, da, poporul e fie blazat, fie păcălit, da, ne cam lăsăm duși de val... Oameni sîntem! Intelectualii noștri au tot greșit. Și înainte de război, și după. Ce facem? Îi evacuăm? Ne supărăm pe doamna Mungiu că, înainte de ’89, n-am auzit de dînsa? Bombănim suveran de pe margine? Eu, unul, i-aș oferi doamnei profesoare o funcție pregnantă instituțional ca să ne salveze! (De altfel, mi s-a părut, în mai multe rînduri, că nu i-ar displăcea o asemenea ofertă. Și că nu degeaba amintește, în mai fiecare articol, că e mereu consultată, ca expert, de toți mai-marii lumii.) Să fiu bine înțeles: nu scuz episoadele de absenteism, de proastă orientare, de obtuzitate analitică ale unora dintre noi. Dar cred că soluțiile instituționale, eficiente pe termen lung, nu pot veni, în nici o țară, strict dinspre biblioteci. Și că a pluti catedratic deasupra celorlalți nu e nici cuviincios, nici productiv. Doamna Mungiu-Pippidi are admirabile calități. Și tocmai pentru că știu asta, îmi permit, amical, să o previn că e pîndită de un derapaj care, în germană (limba țării în care predă), se numește „Besserwisserei”. E abuzul psihologic al aceluia care are neîncetat conștiința propriei, inconturnabile, competențe: știe el (ea) mai bine ca toți ce e de știut, nu greșește, trebuie ascultat(ă) în tot și în toate. Și, din păcate, nu e ascultat(ă) și folosit(ă) de nimeni, la adevărata sa valoare. Aviz amatorilor!
P.S. Doamna Mungiu-Pippidi – ar fi nedrept să nu menționez asta – a dovedit, de-a lungul anilor, complexități și subtilități analitice fără echivalent pe piața noastră de idei. Prin 2012 îl soma, de pildă, pe Traian Băsescu să nu ia în serios așa-zisul „plagiat” al lui Victor Ponta (sînt și alții mai răi...) și să-l numească premier. Victor Ponta i-a rămas, de altfel, la inimă, și în 2015, cînd îl descria ca pe o victimă a Justiției și a PSD-ului, din cauza opțiunilor și a limbajului său pro-occidental. Acum, doamna Mungiu e, pe bună dreptate, mîndră să ne amintească – pentru a se delimita de alde Cornea, Preda, Baconschi, dilematici, gedesiști și alții ejusdem farinae – că singurii disidenți de marcă ai țării sînt cei pe care îi publică dînsa la România Curată (Dorin Tudoran, Liviu Antonesei). OK! Dar să se laude și cu alți apropiați ai cercului său de idei. Iată ce scria, de pildă, în 2020, despre dl George Simion (pe care l-a comparat, altădată, cu disidentul rus Navalnîi): „Eu pe George Simion îl cunosc, pentru că face parte din mulţii tineri care s-au ridicat chiar înainte de Colectiv şi care voiau să intre în politică. George trebuie spus că e un băiat de talent. Este un om care are talent la comunicare şi care a încercat mai multe partide tradiţionale cu agenda asta cu Basarabia. Ele nu l-au primit; eu trebuie să mărturisesc că am sunat vreo două-trei persoane să-i dea atenţie lui George Simion. Sînt ani de zile de atunci. El a reuşit să facă evenimente în care a atras atenţia asupra sa şi este cineva destul de redutabil în felul lui. Adică e un om care a ştiut să construiască”. Uneori, dna Mungiu știe lucruri misterioase, ignorate de chiar cei la care se referă. De la dînsa am aflat, de pildă, că dna Elena Ștefoi ar fi vrut, la un moment dat, să părăsească parcursul său diplomatic și să revină la Dilema veche, dar că, manipulat de Cristian Ghinea, am refuzat-o! După ce-am citit această dezvăluire (o fi avînd dna Mungiu surse „secrete”?), Elena și cu mine am conversat perplecși despre incident. Tot de la dna Mungiu am aflat și că Dilema veche și 22 sînt în mare amor cu SPP, SIE și SRI, și că ne-am bucurat, pe ascuns, de finanțe venite de la Plăcintă, Udrea și de la alți baroni locali suspecți! Așa că sîntem ori hiper-șmecheri, ori foarte proști. Cum ziceam: Besserwisserei!