Note, stări, zile
● 12 august 1991
Distincție esențială, în plan politic, între gest și acțiune. Gestul e un semnal, dacă nu chiar un simbol: e un accent pus pe o împrejurare dată, din perspectiva unei conștiințe vii, re-active. Gestul n-are durată, e punctual și, atît pentru cel care îl face, cît și pentru ceilalți, e relativ imprevizibil. E răspunsul prompt, nu neapărat reflectat cu anticipație, față de ceva resimțit ca inadmisibil. Gestul e gratuit, rostul lui nu e eficacitatea. El indică, semnalează, dezvăluie. Acțiunea, dimpotrivă, are suită: e temeinic premeditată și urmărește un scop precis. Gestul e fapta contemplativilor, „pragmatismul” lor. Acțiunea e a oamenilor „de acțiune”. Există împrejurări istorice cînd acțiunea e imposibilă: e cazul perioadelor de totalitarism, de veghe polițienească perpetuă. În asemenea împrejurări, nu e posibil decît gestul. Cînd Jan Palach și-a dat foc la Praga, în 1968, el știa că ceea ce face nu va avea consecințe imediate, nu va avea un efect concret. Din unghiul „bunului-simț”, gestul apare, nu o dată, ca inutil, dacă nu ca nebunesc. Disidenții din Europa de Est au fost, de cele mai multe ori, oameni ai gestului. „Solidaritatea” poloneză a fost o excepție, a fost o acțiune. A avut durată, a fost pregătită, susținută contextual și a dat rezultate. Durată a avut și rezistența Doinei Cornea. Dar, în fapta ei, subzista și conturul unui gest înghețat în temeritatea lui, un gest devenit stare. Nu propriu-zis o acțiune.
Totalitarismele digeră greu gesturile, tocmai pentru că ele au un uriaș efect simbolic. Sînt strigăte care se aud pînă departe. Și au nimbul unei purități incompatibile cu peisajul politic. În plus, o acțiune poate fi stopată drastic, căci implică masiv exterioritatea. Gestul e rezultatul unei chimii intime, imprevizibile. Pentru a-l suspenda, autoritățile ajung, de regulă, prea tîrziu. Strategia polițienească față de gest e să-l interpreteze ca acțiune: să-i găsească premise tactice, agenți de influență, eventuali „sponsori” („agenturi” etc.), pe scurt să-l decodeze și să-l descrie ca pe un complot, ca pe manifestarea episodică a unei conspirații.
Au existat, în România comunistă, gesturi? Da, dar nu multe. De „acțiuni” putem vorbi, mai curînd, în anii ʼ50. Sub Ceaușescu, cînd ar fi fost, poate, nevoie stringentă de acțiune politică (oricît de grea ar fi fost organizarea ei), ea a lipsit îndeobște (excepții: Valea Jiului și Brașovul). (Cu atît mai spectaculoasă acțiunea – individuală – a unui Radu Filipescu.)
Azi ar fi mai mult ca oricînd nevoie de acțiune politică, de strategie, tactică și tact, de articulare doctrinară și pragmatică, de continuitate, de coerență, în fapte și idei. Dar majoritatea politicienilor activi optează pentru coregrafie electorală, iar „societatea civilă” rămîne mai curînd la gest, făcînd acum ceea ce n-a putut face cînd trebuia. Or, gestul – în contextul unei reacții minime a Puterii și, deci, în condițiile unei cvasi-totale lipse de risc – devine pură gesticulație, demagogie a „atitudinii”, mondenitate...
● 4 mai 2000, Budapesta (dintr-o scrisoare către un prieten)
Căutarea lui Dumnezeu nu vizează o „țintă” determinată, ci un orizont. Te miști nu pe un drum cu punct de sosire limpede afișat, ci în amplitudinea unei perspective. Bunăstarea interioară vine din faptul de a merge, din beneficiile unui parcurs orientat. Înainte de a fi un Absolut tenebros sau absorbit în lumină, înainte de a fi „personal” sau întruchipare a unui „Principiu” suveran, înainte de a fi direct experimentabil sau misterios, Dumnezeu este, cred, o orientare. Vei întreba, desigur, cum poți „căuta” ceva care nu e, prin esența sa, anticipabil. Cu alte cuvinte, cum poți căuta ceea ce n-ai găsit deja, cît de cît conturat, în spațiul reprezentărilor tale. Cum știi ce cauți? Întrebarea aceasta vine dintr-un soi de reflex asociativ mediocru: avem tendința de a reduce scenografia oricărei căutări la o metaforă strict spațială. Ca și cum „a căuta” nu poate fi decît o întreprindere de tipul identificării unui loc pe hartă sau a cărării optime spre cabană. Căutarea – înțeleasă, așadar, ca strict corelativ al rătăcirii... Dar există și alte soiuri de căutări: căutarea soluției unei probleme, căutarea unei teme de viață, a unui prieten, a unei iubite... În toate aceste cazuri, nu știi amănunțit ce cauți, dar, pe de altă parte, nu cauți ca un rătăcit, ci în virtutea unei tonice nevoi de împlinire, de edificare, de claritate, o nevoie hrănită de presentimentul soluției. Nu disperarea e mobilul real, ci, dimpotrivă, speranța, încrederea într-o ordine globală care te include. Acest tip de căutare e singurul care nu lasă loc pentru dezamăgire, căci negăsirea nu e resimțită ca eșec, ci ca semn al infinității țintei: n-o poți atinge, dar ești în plasa ei, în puterea ei, în administrația ei...
Ne putem întreba și care e „legitimitatea” acestei căutări, ce anume o face mai importantă decît altele, decît toate. Probabil faptul că, în perimetrul ei, se întîlnesc întrebările decisive ale fiecărui om. E singurul teritoriu în care avem de a face cu o unanimitate a întrebării. Iar ceea ce e încurajator e că acestei unanimități a întrebării îi răspunde, dacă mergem la textele fondatoare ale tuturor religiilor, o unanimitate a răspunsului. Faptul că, dinaintea acelorași întrebări, mentalul feluritelor comunități umane livrează răspunsuri consonante, dialogabile, spune ceva despre caracterul necesar al acestor răspunsuri.
Teme adiacente, de urmărit: absența ca mobil al căutării. Nu e nimic de căutat, dacă ai de a face cu o evidență. Faptul de a fi „ascuns” aparține „definiției” lui Dumnezeu ca „obiect” stimulator al căutării (cf. tema hassidică a Creatorului care se joacă „de-a v-ați ascunselea” cu Creația Sa). Altă temă: tema urmei, ca reper al căutării (Grigorie de Nyssa: a merge pe urmele lui Dumnezeu, a-l „urma”). Posibilă analogie, în acest sens, cu definirea căutării ca „vînătoare” (Meister Eckhart: sufletul vînîndu-și „prada”, pe Hristos!).
Și o mică stupoare dinaintea ideii de „certitudine”. Sîntem foarte nesiguri de certitudinea „pozitivă” a unei Instanțe supreme, dar asumăm confortabil o „simetrică” certitudine negativă: nu există decît lumea aceasta...