Note, stări, zile

Strategii electorale

Aproape nici un candidat nu se poate debarasa, în campania sa electorală, de o sumedenie de „legi nescrise“ ale luptei pentru voturi. E amuzant să vezi cum se străduiesc mai toți – fiecare după înzestrări, după sugestiile sfătuitorilor și după exigențele cutumei – să bifeze manevrele de seducție obligatorii. Una dintre ele e să fii „popular“: e musai să faci „băi de mulțime“, să bați orașe și sate bine mobilizate de forurile locale de partid, să te pupi cu trecătorii amabili sau entuziaști, să tragi cîte o sîrbă cordială, cîte o palincă cu pîine și sare, cîte o strigătură despre țară, -neam și victorie. E un comportament ambiguu: pe de o parte acordă foarte multă atenție votantului de rînd (care trebuie flatat, curtat, tratat de la egal la egal), dar pe de altă parte îl manipulează, luîndu-i pe exponenții săi de proști: le dai un pupic, un surîs, o vorbă neaoșă și te-ai scos! Ai dovedit că ești băiat de zahăr, de comitet, înfrățit cu masele, om de-al lor, tocmai bun de pus într-un fotoliu de diriguitor… În genere, candidații își îndeplinesc obligația de a fi „populari“ fără să acorde suficientă atenție naturii proprii. Unii reușesc pentru că sînt „populari“ prin naștere și educație. Se topesc în mulțime fără efort, cu naturalețe, cu chef, cu un procent înnăscut de gregaritate. Alții însă riscă să devină ridicoli. N au vocația „fraternizării“ cu cei mulți, n-au experiența comunicării fruste, a spontaneității nemăsluite. Ilustrează categoria „Bonjur, popor!“ sau dezamăgesc prin ipocrizie. Nu mai vorbesc despre asumarea ostentativă a unei gesticulații „comune“: te duci într-o zi și stai la coadă, ca tot omul, la vreun ghișeu aglomerat (adică „Uite, nu profit de privilegii, trăiesc cot la cot cu voi, cu nevoile, cu neamul, cu sărăcia!“). Sau, într-o bună zi, iei șmecher metroul, ca să se vadă că nu dai doi bani pe mașini de protocol, pe lux, pe un statut de ștab. Ori faci un tur cu bicicleta (însoțit de tot staff-ul de campanie) pe șoselele patriei sau – de mare efect! – te repezi să dai primul ajutor (de formă) unui bătrîn obosit.

O altă „rețetă“ obligatorie este retorica viguroasă, radicală, inaptă să depășească, măcar prin abilitate stilistică, printr-un minim efort de bun-gust, gîndirea în alb-negru. „Sînt băiatul bun, care se răfuiește – de dragul vostru, al țării, al strămoșilor – cu băieții răi: cei din celelalte partide combatante, «statul paralel», străinii, colonialiștii, oculta mondială, neomarxiștii, cripto-naziștii etc.“ Democrația devine astfel libertatea de a fi isteric, de a valorifica furia, autovictimizarea (și, corelativ, autoeroizarea). Candidatul nu e, pur și simplu, un politician care promite să se ocupe de binele comunitar, ci este un „mîntuitor“, o apariție providențială, o șansă unică pentru națiunea obidită care îl așteaptă de veacuri…

De altfel, viața noastră politică are, de regulă, chiar și înainte de episodul electoral, un aspect de gherilă rudimentară. Injuria și bășcălia predomină asupra analizei riguroase, a argumentului și a competenței eficiente. Pînă la urmă, dacă e să ne luăm după atmosfera cotidiană a dezbaterii publice, părem a avea de ales între două fudulii: cea a Puterii și cea a tranșeelor antiguvernamentale. N-avem acces, ca simpli cetățeni, la informații valide (în afara precarității cotidiene), așa că nu ne rămîne decît să ne bazăm pe afecte difuze: sațietatea față de partidul de guvernămînt și speranța (oarecum nebuloasă, totuși) că „ceilalți“ vor avea soluții potrivite. Oricum, o schimbare tranșantă e mai bună decît o băltire plină de cearcăne…

A fi intoxicat de tine însuți

Toți avem momente în care ne evaluăm și ne comportăm ca și cum am fi marea excepție a unei lumi nesemnificative. Sîntem singurul personaj „marcant“ al vieții noastre. Dar există supărător de mulți inși care trăiesc permanent în euforia propriei lor importanțe, fericiți, glorios egolatri, concentrați strict asupra nimbului propriu. N-au dubii, nu pot greși, sînt un dar făcut omenirii de bunăvoința stelelor. Numesc această deviere patologică „intoxicația de sine“. Cînd vorbesc despre ei, li se umezesc ochii și li se dilată fruntea. Dacă sînt prozatori, se referă la performanța lor pomenindu-i, colegial, pe Thomas Mann și Dostoievski. Dacă sînt regizori, actori, plasticieni, iubesc arta ca pe un alter ego, ca pe spațiul optim al propriei idolatrii, ca pe o ocazie a promovării de sine. Au mereu dreptate, sînt mereu la vîrf, nedreptățiți, eventual, doar de ignoranți și invidioși. Dacă sînt politologi, fac ce fac și, indiferent despre ce scriu, te anunță, în treacăt, că tocmai au venit de la Stanford, că au avut de dat niscaivai sfaturi pe la Bruxelles, că au de făcut față unor solicitări planetare. Dacă scriu versuri, plutesc în constelația geniilor sau a marginalizaților martirizați de diferiți „boieri ai minții“. Recunosc că, adesea, mi se întîmplă să invidiez croiala unor astfel de personaje. Trebuie să fie minunat să te simți galaxie, oază fără egal, avatar al zenitului. Sincer vorbind, mă bucur, prin comparație, să cochetez, ambițios, cu neantul…