Note, stări, zile
(Dintr-un posibil ciclu de scrisori către Gabriel) Căutarea lui Dumnezeu nu vizează o ţintă determinată, ci un orizont. Nu te mişti pe un drum cu punct de sosire previzibil, ci te mişti în amplitudinea unei perspective. Beneficiul interior vine din faptul însuşi de a merge, din achiziţiile colaterale ale unui parcurs orientat. Înainte de a fi un absolut tenebros sau de o orbitoare lumină, înainte de a fi "personal" sau metafizic, experimentabil sau misterios, Dumnezeu este o orientare. E însăşi instanţa care orientează. Vei întreba, evident, cum poţi căuta ceva care nu e, în esenţa sa, anticipabil. Cu alte cuvinte, cum poţi căuta ceea ce n-ai găsit deja, cum ştii ce cauţi. Întrebarea aceasta e reflexul unei anumite sărăcii asociative: avem tendinţa să gîndim scenografia căutării în termeni spaţiali; ca şi cum "a căuta" nu poate fi decît o întreprindere de tipul identificării unui loc pe hartă sau a cărării optime spre luminiş sau spre cabană. Căutarea, în această accepţiune, nu e decît un strict corelativ al rătăcirii. Dar există şi alte specii ale lui "a căuta": a căuta soluţia unei probleme, a căuta un sens de viaţă, a căuta un prieten sau o iubită. În toate aceste cazuri nu ştii ce cauţi. Şi totuşi nu cauţi ca un rătăcit, ci în virtutea unei nevoi de lămurire, de claritate, de substanţă, a cărei intensitate e tonică, asemenea unui presentiment al soluţiei. Nu disperarea e mobilul, ci, dimpotrivă, speranţa, încrederea într-o ordine globală care te include. Acest tip de căutare e singurul care nu lasă loc pentru dezamăgire, căci negăsirea e doar un semn al infinităţii ţintei. N-o poţi atinge, dar eşti în plasa ei, în puterea ei. Care e, însă, legitimitatea acestei căutări? Ce o face mai importantă decît altele, decît toate? Faptul - simplu - că, în perimetrul ei, survin întrebările decisive ale fiecărui om, ale oricărei vieţi. E singurul teritoriu în care ne întîlnim cu o unanimitate a întrebării. Iar ceea ce e încurajator e că acestei unanimităţi a întrebării îi răspunde o unanimitate a răspunsurilor. Constatarea că, dinaintea aceloraşi întrebări, mentalul feluritelor comunităţi umane tinde să livreze acelaşi tip de răspuns, spune ceva despre caracterul necesar al acelui tip de răspuns. De dezvoltat: 1) "Absenţa" lui Dumnezeu ca mobil al căutării Lui. Dumnezeu se manifestă în absenţa Sa. (Ca în povestea hassidică, în care Cel care se ascunde speră să fie căutat şi găsit. Credinţa - un joc "de-a v-aţi ascunselea".) 2) Urma ca reper auxiliar al căutării. A adulmeca urma divinului, a identifica semnele Lui în lume. A-l urma pe Cel care merge în faţa ta. (Vezi comentariile lui Grigore de Nyssa despre drumul lui Moise pe urmele lui Dumnezeu.) Meister Eckhart: căutarea lui Dumnezeu ca vînătoare: sufletul aleargă după Christos ca după o pradă. 3) Analitica întrebării: nu sînt ziditoare decît întrebările fără răspuns sau pe care răspunsul le lasă deschise. Celelalte sînt o simplă birocraţie logică. Odată "rezolvate" se dizolvă în propria lor evidenţă. 4) Problema certitudinii: omul contemporan trăieşte mai ales din certitudini negative (de pildă, certitudinea - "mistică" aproape - că nu există decît lumea aceasta). Berlin, 14 februarie 1976 Mi-am cheltuit toată bursa cu zece zile înainte de sfîrşitul lunii. Va trebui să improvizez, să găsesc soluţia unei subzistenţe minimale. Perspectiva acestei performanţe îmi provoacă mici extaze. Surescitat, febril, umblu prin cărţi şi mi se pare că tot ce găsesc mă priveşte direct. Sfîrşitul lui Don Quijote, de pildă, înţelepţit brusc, după un delir de o viaţă ("un semn sigur al morţii fu, pentru cei din jur, rapiditatea cu care a devenit rezonabil"). Sau o pagină din Ortega, ca un mesaj în aşteptarea vîrstei pe care o voi împlini peste doi ani: "Nu e nevoie să trăim prea mult ca să ne izbim de zidurile închisorii în care ne aflăm. Cel tîrziu la treizeci de ani (sic!) putem spune că recunoaştem limitele înlăuntrul cărora se pot mişca posibilităţile noastre. Luăm în stăpînire realitatea, ceea ce echivalează cu a măsura cîţi metri are lanţul care ne atîrnă de picioare. Şi atunci spunem: ŤOare aceasta e viaţa? Atît şi nimic mai mult? Un ciclu încheiat ce se repetă, mereu acelaşi?». Iată un ceas de cumpănă pentru orice om".