Note, stări, zile
3 aprilie 1973 Trebuie recuperat exerciţiul privirii. Trebuie recitit şi dezvoltat Goethe. Trebuie reinstituită ambiţia "ochiului pur" al impresioniştilor. Lumea se stinge în abuzul de mediere pe care l-a adus cu sine sofisticarea tehnologică. Instrumentele care "prelungesc" simţurile sfîrşesc prin a le anemia. Trebuie să intensificăm, fără cîrje, experienţa senzorială, să regăsim inocenţa ofensivă a lui Empedocle: ochiul va înceta să fie o pîlnie în care lumea îşi toarnă dezordonat imaginile, pentru a funcţiona ca un tentacul explorator care îi iese în întîmpinare, o palpează, o gustă, o reaşază în propria ei virginitate. 1973, vara Stricte observaţii despre fulgere. Instantaneitatea fulgerului nu lasă ochiului răgazul de a privi. Cerul se despică brusc, evanescent, ca sub o lovitură de bici. Lumina fulgerului e orbitoare: pare născută mai curînd să vadă, decît să fie văzută. O subită scăpărare de amnar într-o cameră obscură. Există o anumită indiscreţie, un anumit furor demascator în imprevizibilul fulgerului, în incandescenţa lui de o clipă: te simţi privit, victimă clandestină a unui autoritar (şi arbitrar) gest investigator. Erupţia fulgurantă a luminii pe cerul nopţii dezvăluie lumea ca pe un spectru, ca pe un scurt episod de paloare. Ceea ce totuşi apuci să vezi are o spectaculoasă distribuţie spaţială. Cu ţesătura lui de plantă incendiată, fulgerul trimite spre o nesistematizabilă estetică a energiei. Categorice ca lovitura de sabie, ezitante ca pîlpîirile unui foc îndepărtat, desenîndu-se ca o dantelă Jugendstil pe ecranul baroc al norilor sau ricoşînd în derută de la un orizont la altul, fulgerele ne confiscă atenţia scurt, ca un ordin irevocabil, ca un apel ultimativ. Dar dacă încă reuşim să vedem fulgerul, e cvasi-imposibil să-l arătăm altora. Rapiditatea imperativă a apariţiei sale nu lasă timp pentru interlocuţie. A vedea un fulger e, de aceea, o experienţă intimă, privată, intransmisibilă, în ciuda amplorii ei cosmice. Vezi, comme par hasard, un singur moment şi nu poţi convinge pe nimeni că ai văzut. Corespondenţele microcosmice ale acestui eveniment sînt "intuiţia", "iluminarea", "revelaţia". Experimentezi, în plan fizic, ruptura de nivel, "împunsătura sufletului", raptul, satori, extazul. În combinaţia de aer şi foc a fulgerului, ţi se dezvăluie metabolismul însuşi al Duhului, invazia plonjantă a flăcărilor Cincizecimii. Semnificativă e asocierea fulgerului cu tunetul: tăcerea revelatoare a celui dintîi se cuplează cu elocvenţa oarbă a celui de-al doilea. "Descoperirea" trăită personal, ca o certitudine mută, devine text. Iluminarea devine Scriptură. Tunetul, perceptibil, spre deosebire de fulger, de toată lumea, e trecerea intimului spre unanimitate. Există şi tunete care nu sînt precedate de fulger, tunete neluminoase, opace, în care se exprimă forţa brută, călcătura grea a lumescului. O parafrază la Kant: cerul înstelat deasupra mea şi fulgerul intermitent al Revelaţiei în mine... 1976, primăvara În febrilitatea exaltată a vizitatorilor de la National Gallery din Londra - un salvator episod de normalitate: în sala în care e expusă "Sfînta Familie" a lui Leonardo, pe un fotoliu dintr-un colţ mai ferit, un copil de cinci-şase ani doarme tun, răpus de forfota din jur şi ajutat de lumina scăzută a încăperii. În alt moment, la Milano - şi tot dinaintea unui Leonardo ("Cina cea de taină" din refectoriul de lîngă Santa Maria delle Grazie) - paznicul corpolent al sălii căsca laborios, mîngîindu-şi, domestic, genunchiul drept. Ochii îi atîrnau de fresca lui Leonardo, cum atîrnă ochii unui bătrîn obosit de focul căminului, seara. A aţipi destins sau a căsca benign în faţa capodoperei e a intra într-o relaţie infinit mai "directă" cu ea, decît a-i devora, exhibiţionist, nimbul muzeal. În economia oricărei călătorii, arta de a căsca la timp e vitală. Cu toate astea, există mari călători - Goethe, de pildă - cărora ea pare să le fi lipsit. Te înfiori uneori să vezi ce "activism" cultural zăcea în omul acesta, în chip dezastruos incapabil să moţăie dinaintea valorilor. În jurnalul de drum prin Italia, dai peste pasaje istovitoare: "Nu sînt aici ca să mă distrez după bunul meu plac, ci ca să mă dedic cu sîrguinţă operelor grandioase din jur, să învăţ şi să mă cultiv, înainte de a împlini patruzeci de ani". Ce risipă de sîrguinţă! Sîrguinţa aceea bine intenţionată în care savanţii îngroapă întreaga cultură a lumii: cataloage, fişiere, măsurători, congrese, doctorate, inflaţie livrescă şi universitarism ţeapăn. Toate acestea, în vreme ce Leonardo se dăruie adulterin somnului cîte unui copil şi căscatului cîte unui om cumsecade.