Note, stări, zile

Berlin, 3 iulie, 2003 Taximetristul (croat) care mă duce la aeroport mă întreabă, într-o doară, cu ce mă ocup. Îi răspund, tot într-o doară, că tocmai am terminat o carte despre îngeri. Speram să obţin, astfel, tăcerea lui perplexă. Obţin contrariul. Omul mi se recomandă, volubil, ca fiind, înainte de orice, un căutător spiritual. "N-am făcut toată viaţa decît trei lucruri: am căutat, am observat şi am aşteptat cu răbdare." "Ce-aţi căutat?" "Răspunsul la o întrebare obsesivă: cum se face că fiecare credincios, indiferent de religia sa (creştinism, islamism, şamanism etc.) se simte îndreptăţit în credinţa sa?" "Aveţi un răspuns?" "Da. Din momentul în care începi să crezi, tot ce ţi se întîmplă se întîmplă în perimetrul credinţei tale, în datele ei. Opţiunea creează sistem, iar sistemul garantează o perfectă coerenţă." Sînt perplex. Omul de la volan e înalt, viguros, sportiv, bine-dispus, fără edulcorări, fără penumbre. Îmi povesteşte că a stat la închisoare şi că, în închisoare fiind, a avut o experienţă vizionară: o puternică senzaţie luminoasă, fără formă determinată şi fără "mesaj" distinct. Un sentiment aproape dureros de nemijlocire, de tutelă orientativă. S-a simţit "condus" spre nivele superioare ale conştiinţei, culminînd cu un fel de explozie. "Înainte de această experienţă eraţi un om credincios?" - întreb. "Nu. Deşi în timpul recluziunii mă ocupam cu traducerea Bibliei din engleză în croată. N-aveam dicţionar, nu ştiu bine engleza, aşa că nu ştiu ce a ieşit". "Dar după viziunea cu pricina aţi devenit credincios?" "Nu. Nu merg la nici o biserică, nu mă rog. Credinţa instituţionalizată produce dezastre. Eu nu mă adresez lui Dumnezeu decît în două împrejurări: cînd am motiv de ceartă cu El, sau cînd trebuie să-i mulţumesc." "Bănuiesc totuşi că aveţi anumite reguli de viaţă, dacă nu un tip sau altul de ritual." "Nu. Fiecăruia i se impun de la sine, în anumite momente, unele reguli şi acestea trebuie asumate. De pildă, am fost în situaţia de a flămînzi şi mi-a prins bine să fac faţă acestei situaţii. Dar nu e acelaşi lucru să-ţi propui să flămînzeşti." "Să înţeleg că, după experienţa vizionară pe care mi-aţi povestit-o, n-a survenit, în viaţa dvs., nici o schimbare semnificativă?" "Ba da: n-am mai putut citi." "De ce?" "Pentru că nu mai caut. Am sentimentul că am găsit. Iar de dragul amuzamentului pur nu citesc şi n-am citit niciodată." "Care e experienţa decisivă a căutărilor dvs.?" "Suferinţa. Cel care caută nu se poate dispensa de experienţa suferinţei. Trebuie să mergi pînă la ultima limită suportabilă, să suferi pînă în clipa cînd chiar şi cerurile tac." Ajungem la destinaţie. "Am vorbit prea mult, vă rog să mă iertaţi" - îmi spune amicul. "N-aş fi îndrăznit, dacă nu mi-aţi fi spus că vă ocupaţi cu religia. Altfel nu povestesc nimănui asemenea lucruri. Sînt de nepovestit. Sînt la foarte mică distanţă de nebunie". În timp ce îmi scoate bagajele din maşină, un ultim schimb de replici: "Dvs. aţi avut vreo experienţă asemănătoare cu experienţa mea din închisoare?" "Nu" - zic. "Şi eu caut, şi eu observ, şi eu aştept cît pot de răbdător, dar n-am găsit încă." "Nu-i nimic, nu vă opriţi! Toate drumurile duc la Roma!" Totul a durat cca zece minute. Am întîlnit, în Berlinul secolului 21, un gnostic. Şi nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă. Erlangen, 16 octombrie 2005 Interviu televizat cu un scriitor mongol de limbă germană (Galsan Tschinag). Se declară şaman - iniţiat încă din copilărie de o bunică - şi defineşte şamanismul ca "mod de a fi în dialog permanent cu spiritele tuturor lucrurilor: un apogeu al comunicării, o doctrină a comunicării universale". Vorbeşte, apoi, despre rolul esenţial pe care ar trebui să-l aibă în exerciţiul comunicării - atingerea. "Am constatat că în Occident oamenii au pierdut firescul atingerii. Altfel spus, ei tratează atingerea celuilalt fie ca agresiune, fie ca indiscreţie. E destul să aibă loc o atingere, ca să asistăm la declanşarea unei drame shakespeariene". "Cum priviţi lumea?" - întreabă reporterul. "Cu indiferenţă? Cu o ideologie pre-stabilită? Cu pasiune? Cu optimism? Cu neîncredere?" "În nici unul din felurile acestea" - răspunde, surîzînd, Tschinag. "O privesc mit Erhabenheit." Cuvîntul german e greu de tradus în nuanţa lui ultimă. Erhabenheit desemnează măreţia, prestigiul, sublimul. E vorba, aşadar, de a privi lumea cu simţul grandorii, al sublimităţii, al demnităţii nobile. A o privi din unghiul din care a fost creată... Bucureşti, decembrie 2005 "...perfecta lipsă de însemnătate a acestei fuziuni carnale şi gravitatea ei iremediabilă". (Andrei Makine, Femeia care aşteptă, p. 35)