Note, stări, zile

Bucureşti - Păltiniş, început de octombrie 1977 Cu dl Noica şi cu Gabriel, la gară, pentru trenul de Sibiu. Vine şi Petru Creţia, să ne ureze drum bun. Îmi amintesc că şi în jurul lui George Bălan se adunau, cînd pleca spre Sinaia, tot felul de prieteni şi admiratori. Dar erau, întotdeauna, foarte agitaţi, plesnind de concret, de contingenţă, de dinamism organizatoric. În jurul lui Noica, ceea ce se petrece e mai curînd o pierdere de densitate, o suspensie a determinărilor imediate. Prezenţa lui nu ne leagă. Ne dezleagă. Ne trece în posibil şi ne face posibili. În tren. Dl Noica vrea să doarmă o jumătate de oră. Închide ochii, apleacă creştetul într-o parte şi aţipeşte. Aţipit, chipul lui are destinderea destrupării, pe care unghiul dantesc al nasului şi tăietura gurii o accentuează. Gabriel îmi spune abrupt: "Uită-te! Aşa o să arate şi mort!" Ne amuzăm, în timpul călătoriei, să constatăm grija maniacală a dlui Noica faţă de trecerile de la frig la cald. Îşi pune paltonul şi basca de cîte ori deschidem fereastra compartimentului şi şi le scoate de cîte ori o închidem. Ne vorbeşte, rîzînd, despre ceea ce el numeşte o proaspăt descoperită înclinaţie spre băutură. E mirat - şi dojenitor - cînd vede că ne-am luat, pentru drum, mîncare de acasă. I se pare meschin. Trebuie să ai boieria restaurantului sau simţul aventurii, al riscului. Trebuie să înveţi să trăieşti boiereşte, chiar şi fără bani... "Nu ştiu, din păcate, numele lucrurilor bune! Îmi plac, de cînd mă ştiu, ţigările de foi şi vinul roşu. Dar nu ştiu nici o marcă de ţigări de foi sau de vin." În autobuz spre Păltiniş: "Trebuie să-ţi lucrezi înfăţişarea. După patruzeci de ani nu mai ai voie să arăţi indecis, să arăţi oricum. Trebuie să se vadă pe chipul tău unde eşti situat, cine eşti". Odată ajunşi, trăim dezamăgirea financiară a scumpirii camerelor de hotel. Stăm toţi trei, cu valiza la picior, perplecşi, dinaintea celor cincisprezece lei adăugaţi sumei scontate. Bugetul vizitei noastre se dezechilibrează. Noica e trist să ne vadă descumpăniţi. Nu trebuie să ne facem griji. Va rezolva el totul. Mai întîi, cumpără imediat o sticlă de votcă. ("Să am ce vă oferi cînd mă veţi vizita în camera mea.") Îl vizităm. În camera lui e la fel de frig ca afară. Rugase, telegrafic, să se facă focul, dar cabanierul uitase. "O mică dezamăgire..." Gabriel, intrepid, încearcă să aprindă focul. Eşec. Noica ricanează: "Nu eşti din familia lui Prometeu". Preia operaţiunea, explicîndu-ne, serios, fiecare gest. Trebuie făcută o stivă de lemne, cu loc gol dedesubt. În locul cu pricina, agiţi o hîrtie aprinsă, pentru a "inerva" astfel duhul focului. Trebuie răbdare. Şi multă hîrtie. Astfel "lucrat" pe dedesubt, lemnul va sfîrşi prin a lua foc. Fiecare din manevrele "învăţătorului" pare definitiv ineficientă (mai ales agitaţia de o ridicolă febrilitate a hîrtiei aprinse, sub surcelele insensibile). Şi totuşi, într-un tîrziu, efectul aşteptat se produce. Din grămăjoara precară de vreascuri, ţîşneşte, tatonant, o flacără. * Îi spun dlui Noica ceva despre tehnicile de abordare ale "celuilalt mai tînăr", la care recurge, de obicei, un guru tibetan. Mi se pare că, fără să ştie, deţine aceste tehnici, ca pe o înzestrare nativă, ca pe o calitate a "naturii" sale. "N-am nici o tehnică. Am dragoste. Cînd întîlnesc un tînăr, el îmi devine brusc mai important decît îmi sînt mie însumi." * "Laudă-mi camera! Nu-mi lăuda nevasta, nu-mi lăuda opera, dar laudă-mi cămăruţa de la Păltiniş!" * După reuşita aprinderii focului: "Contează nu numai tehnica, ci şi raportul dintre cel care încearcă să stîrnească focul şi vatră. Aici eu sînt deja stăpîn. Mîna mea e pentru soba aceasta şi ea e pentru mîna mea." * "Nu trebuie cîntărit, cînd faci cultură, rezultatul fiecărei zile. Abia săptămîna începe să conteze. Bilanţul ei e mai exact. Mai realist." * "Noaptea trecută am avut un coşmar. Nu e rău. La trezire, poţi măcar să-ţi spui că, oricum ar fi, viaţa e mai bună decît un coşmar."