Note, stări, zile

Sîmbătă, 19 iulie 1986 Încerc să-mi reprezint, în mod "tehnic", episodul ieşirii din timp. Pricep, fireşte, că eternitatea nu e perpetuitate, ci atemporalitate şi că atemporalitatea e un nunc stans, un prezent mereu actual, din unghiul căruia nu există nici viitor, nici trecut. Ieşi din timp prin "poarta cea strîmtă" a clipei. Cu alte cuvinte, ieşi din timp permanentizînd o instantaneitate. (Clipa e aspectul atemporal al timpului, după cum punctul e aspectul aspaţial al spaţiului.) Nu reuşesc, totuşi, să transfer toate astea în plan intuitiv. Îmi e mai uşor să percep "ieşirea din timp" a astronomilor. Prin simplul fapt că privesc spre cer, ei intră într-o relaţie de simultaneitate cu trecutul planetei şi al universului. În fond, trecutul migrează prin spaţii devenind, rînd pe rînd, prezentul privirii cu care se intersectează. Sideralitatea este expresia macrocosmică a instantaneităţii, eternitate întrupată. Fizica mai nouă are, în multiple feluri, "pregustarea" atemporalului. Aşa cum, în spaţiu, nu există "aproape", "departe", "aici", "acolo" etc. decît din perspectiva unui subiect situat, adică precis amplasat spaţial, tot astfel nu există, în timp, "înainte" sau "după" decît din punctul de vedere al cuiva precis "amplasat" temporal. În absenţa unui asemenea "subiect", lumea e non-locală şi non-temporală: nu implică noţiunea distanţei (spaţiale sau temporale). Orice punct din spaţiu e simultan aproape şi departe (sau nu e nici una, nici alta), după cum orice moment din timp e simultan cu oricare altul. Pentru un subiect care nu e amplasat spaţial şi nu e "situat" temporal, toate aspectele spaţiului şi timpului sînt co-prezente. Aproapele şi departele, trecutul şi viitorul se contopesc, într-o omogenitate fără fragmente, discontinuităţi, sincope. Dar există un asemenea subiect? Da. E Dumnezeu însuşi. Prin faptul că nu e situat spaţio-temporal, El - şi numai El - vede lumea în eternitatea ei non-circumstanţială, curăţată de falsa diversitate a multiplicităţii şi de pitorescul înşelător al istoriei. A ieşi din timp e a reuşi să contempli lumea din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Londra, 1976, primăvara La British Museum, o sumedenie de miracole chinezeşti, dezvăluind europeanului de azi o altă planetă: implauzibile graţii florale pe fond alb din timpul dinastiei Sung, fildeşuri intarsiate, diavoli verzi, aplice de argint din secolele III-I î.e.n. semănînd izbitor cu cele scitice şi cu cele europene din epoca migraţiilor, jaduri miniaturale impecabile tehnic, deşi sînt din secolele XIII-XI î.e.n. (!), stilizări cubiste cam din aceeaşi perioadă, urne funerare amintind Cucuteniul, vase miniaturale de cuarţ, balustrade de lemn brâncuşiene (sec. II-IV e.n.), ivorii de secol XVII (Ming), cu siluete umane ca nişte adieri de vînt, elemente de rococo din vremea dinastiei Ch’ing, sincrone cu rococoul european etc. Mereu acelaşi amestec de firesc şi exotic, de naturaleţe şi surpriză, de pămîntesc extatic şi nepămîntesc colocvial. Duminică, 20 decembrie 1987 Cineva care, în timpul vieţii, îţi părea demonic apare îmblînzit, destins, înseninat, cînd zace dinaintea ta mort. Moartea umanizează. Şi asta nu pentru că eşti dintr-o dată înduioşat şi nu mai poţi gîndi "de rău" pe cel mort. Ci pentru că, în preajma trupului neînsufleţit, demonul e demobilizat. Spre deosebire de înger, demonul e pragmatic: nu stăruie lîngă ceea ce e inutilizabil. Londra, 1976, primăvara Manuscrise şi cărţi la British Museum. O scrisoare din Egipt a lui Napoleon către J. Bonaparte (capturată de Nelson). Scrisoarea e din 1798: "Sînt plictisit de natura umană. Am nevoie de singurătate şi de izolare; măreţia mă agasează, sentimentele sînt secătuite, gloria e fadă; la 29 de ani am epuizat totul; nu-mi rămîne decît să devin cu adevărat egoist".