Note, stări, zile

1 ianuarie 1968 Mă regăsesc, nu fără vanitate, în mai multe locuri din jurnalul lui Jules Renard. E, ca şi mine, ciclotim: cînd încîntat de sine, cînd sigur că va rata, cînd bucuros să piardă timpul, cînd hărţuit de simţul datoriei. E spiritual şi stupid, galant şi gaffeur, chinuit, înspăimîntat de ridicol, leneş. Demonul: "Bravo! Eşti la nivelul lui Renard!". îngerul: "Nici Renard nu e scutit de platitudinile tale. Şi ale tuturor". Un păgubos joc dublu: să trăieşti şi să te analizezi în acelaşi timp. Şi, din cauza acestei duplicităţi, să le faci prost pe amîndouă. Duminică, 24 ianuarie 1971 - "Cînd te scoli mîine?" - mă întreabă domestic T. - "Niciodată." - răspund prea repede. Şi mă sperii. 23 august 1978 Îmi fac cadou, de ziua mea, zece pagini din Hegel (Prelegeri de estetică, vol. I, pp. 311-322, despre simbol). E un lux, căci în iureşul de urgenţe în care sînt prins, ar trebui, probabil, să-mi folosesc timpul altfel. Cei treizeci de ani împliniţi îmi par scăpaţi printre degete: o mînă de ispite, tatonări şi eşecuri. Munţi de platitudine şi de resemnare prematură. După-amiază aţipesc şi îl visez pe D., care tocmai fugise din ţară. Vrea să-mi explice de ce a hotărît să plece şi să-şi ia rămas-bun. După ce D. dispare, un necunoscut îmi şopteşte: "Nu-l lua în seamă. E nebun!". Constat, în ultima vreme, o reactivare a subconştientului: visez mult şi ţin minte aproape tot. (Visul de acum două zile, cu ursul plutitor şi cu capetele de cîine despre care ştiam că sînt chipuri ale diavolului.) Seara sînt de gardă la Institut. Lecturi din Plotin. Am luat-o cu mine pe foxiţa Terra, care doarme alături, nesimţitoare, pe canapeaua din secretariat. 1968, vara Lecturi din Gogol (Suflete moarte). Cap. VI, spre final: "...a adormit buştean, cum dorm numai acei fericiţi care nu suferă nici de hemoroizi, nici de purici şi nici de vreo agerime prea mare a minţii". La p. 230: "Patimile omului sînt nenumărate ca nisipul mării; nici una din ele nu seamănă cu alta şi toate, atît cele josnice cît şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung, mai tîrziu, să-l stăpînească. Fericit acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate; nemărginita lui desfătare creşte şi se înzeceşte din ceas în ceas, din clipă în clipă, şi omul pătrunde din ce în ce mai adînc în paradisul nesfîrşit al sufletului lui. Dar mai sînt şi patimi a căror alegere nu atîrnă de om. Ele s-au născut odată cu el şi nu-i este dat să le ocolească. Sînt conduse de o ursită venită de sus, au în ele ceva care te cheamă mereu şi nu amuţesc toată viaţa. Lor le este sortit să împlinească o mare menire pe pămînt. Fie sub o formă întunecată, fie ca o apariţie luminoasă care să bucure lumea, menirea lor este să-l ducă pe om spre fericirea cea necunoscută". Luni, 3 mai 1971 Există oameni cărora adevărul cel mai adevărat nu le stă bine: îi face antipatici. Preferi o aberaţie fermecătoare unui adevăr agasant. îţi vine să spui: "Ai dreptate, nu zic, dar nu te prinde!". Din păcate, adevărul are obiceiul de a fi agasant. Secretul înţelepciunii eficace: să atenueze această situaţie, să facă din adevăr o ispită.