Note, stări, zile

12 august 1991 Distincţia esenţială între gest şi acţiune. Gestul se mişcă în spaţiul semantic "semn"semnal"simbol": e un accent spontan pus pe o împrejurare dată, din perspectiva unei conştiinţe vii, reactive. Gestul n-are durată, e punctual şi " atît pentru cel care-l face, cît şi pentru ceilalţi " e relativ imprevizibil. E răspunsul prompt, nu neapărat reflectat, dat unei conjuncturi provocatoare. Gestul e gratuit. Rostul lui nu e eficacitatea. El indică, semnalează, califică. Acţiunea, dimpotrivă, are suită: e premeditată şi vizează " cînd nu e precipitare bezmetică " un scop precis. Gestul e fapta contemplativilor, "pragmatismul" lor. E actul celor care nu sînt "oameni de acţiune". Există împrejurări istorice în care acţiunea e imposibilă: e cazul perioadelor de totalitarism, de veghe poliţienească neîntreruptă. În asemenea împrejurări, nu e posibil decît gestul. Cînd Jan Palach şi-a dat foc la Praga, în ianuarie 1969, el ştia că ceea ce face nu va avea consecinţe imediate. Din unghiul bunului-simţ, gestul apare nu o dată ca inutil, dacă nu ca nebunesc pur şi simplu. Disidenţii din Est au fost, de cele mai multe ori, oameni ai gestului. "Solidaritatea" poloneză a fost o excepţie: a fost o acţiune; a fost pregătită, a avut durată, a dat rezultate. Durată a avut şi rezistenţa Doinei Cornea, dar, în cazul ei, a fost vorba mai curînd de un gest îngheţat în propria lui tenacitate, un gest devenit stare. Nu o acţiune, căci n-a coagulat într-o faptă colectivă. Totalitarismele digeră greu gesturile, tocmai pentru că ele au un uriaş efect simbolic, au nimbul unei incoruptibile purităţi şi, fiind spontane, nu sînt anticipabile. Strigătul lor nu poate fi înăbuşit profilactic şi se aude pînă departe. Sînt greu de stopat pentru că nu implică masiv, cum este cazul acţiunii, exterioritatea. Gestul e rezultatul unei chimii intime, secrete şi, pentru a-l suspenda, autorităţile ajung întotdeauna prea tîrziu. Strategia poliţienească faţă de gest e să-l interpreteze ca acţiune, să-i găsească " mai degrabă să-i inventeze " premise tactice, agenţi de influenţă, eventuali sponsori ("agenturi" etc.), pe scurt, să-l decodeze şi să-l descrie ca pe un complot, ca pe episodul, bogat în ramificaţii, al unei conspiraţii. Au existat, în România comunistă, gesturi? Da, dar puţine. Mai curînd au existat acţiuni în anii ’50, mai tîrziu în Valea Jiului sau, în 1987, la Braşov. Sub Ceauşescu, deşi ar fi fost nevoie fie şi de un minimum de acţiune politică (oricîte piedici ar fi existat dinaintea oricărei tentative de organizare), ea a lipsit. (Cu atît mai spectaculoasă a fost acţiunea solitară a unui Radu Filipescu.) Cîţiva inşi au atins totuşi sfera gestului. Nu s-a exprimat în asta o limită a lor, ci una a lumii româneşti de atunci. Azi e nevoie mai mult decît oricînd de acţiune politică, de strategie, tactică şi tact, de articulare doctrinară şi pragmatică, de suită în fapte şi idei. Or, intelectualitatea autohtonă " care ar trebui, în mod normal, să fie "în avangarda" unei mobilizări generale " rămîne, în continuare, la gest. Mai rău: face acum abia toate gesturile pe care nu le-a făcut cînd trebuia. Iar gestul " în condiţiile unei cvasi-totale lipse de risc " devine pură gesticulaţie, demagogie a atitudinii, mondenitate. 9 noiembrie 2009 Dilemă electorală: ce e mai bine? Să te înjure Dinescu sau să te laude Antonie Solomon şi Gigi Neţoiu?