Note, stări, zile

Duminică, 2 februarie 1969
Plimbare la cimitir, după-amiază, printre ierburi uscate şi aburi de primăvară. O femeie aflată la mormîntul fiului ei, mort la vîrsta de nouă ani, îmi povesteşte: „Îl văd în vis de cîte ori îl chem. Azi-noapte, de pildă, mă aflam într-o pădure pe care n-am mai văzut-o, sînt sigură, niciodată. În desişul ei se făceau două cărări. Amîndouă duceau spre o casă, frumoasă, cum iarăşi n-am mai văzut niciodată. M-am uitat mai întîi printr-una din ferestre: am văzut dormitoare lungi, pentru copii. Am intrat să văd dacă aşternuturile sînt curate. Am cercetat rufăria şi saltelele. Erau toate albe şi proaspete. Apoi l-am văzut pe Florin. L-am luat de mînă şi i-am spus: «Hai, vino acasă cu mama!». Şi Florin m-a privit trist şi mi-a răspuns: «Crezi că eu n-aş vrea? Aş veni imediat. Dar nu se poate!». Şi, după o pauză: «Nu e voie!». Mi-am trecut mîna prin părul lui şi am plecat încet“.

4 februarie 1969
 O vorbă populară din Bucovina, culeasă de Artur Gorovei şi citată de Blaga: „femeia care vrea să se facă frumoasă să se spele cu apa din care a băut curcubeul“. Alta: „Lemnele, pe care le arzi iarna, îşi pun noaptea frunzele pe fereastră“.

Marţi, 3 iunie 1969
Azi, toată ziua s-a scurs în aşteptarea a două domnişoare: una dimineaţă, cealaltă după-amiază. Ca de obicei, cînd aştept pe cineva, nu sînt în stare să fac nimic altceva. Aştept pur şi simplu, mutîndu-mă de pe un scaun pe altul, privind ceasul, bombănind, melancolic sau nervos, încercînd, fără succes, să mimez răbdarea. Femeile reuşesc adesea cu gesturi prin care bărbaţii pierd. Cu cîtă graţie, cu cît talent se face aşteptată o femeie! Ea întîrzie atît cît să-ţi dea senzaţia că apariţia ei e fenomenală, sărbătorească; că n-ai mai fi putut aştepta nici o clipă mai mult. Aşteptarea unei femei care întîrzie (şi, uneori, nu vine niciodată) e ocupaţia „destinală“ a masculinităţii. Exemplarele cuminţi, previzibile, punctuale n-au succes. Preferăm hărţuiala, exasperarea, neliniştea, jocul. Mersul pe sîrmă între viclenii, farmece şi şolduri.

Vineri, 27 iunie 1969
Sînt ceea ce mi se întîmplă?

Luni, 22 septembrie 1969
Anton Pann şi eternitatea stabilă a genului „minor“:
„Anica, zilele trec
Şi minutele ca clipa.
Nu simţim cum să petrec
Tinereţile cu pripa“.

Fără dată
Uneori, cînd toate împrejurul tău se aşază în armonie şi calm, cînd o fericire solidă, nespectaculoasă, comună, pare să ţi se aştearnă la picioare, cînd toate se limpezesc şi curgerea vieţii tale pare, în chip irevocabil, hotărîtă, te întrebi dacă toate astea la un loc nu înseamnă sfîrşitul.

Primăvara, 1976, Spania
Sînt locuri (lîngă Guadix de exemplu), în care pămîntul pare deja o fostă planetă.
* Tracul călătorului dinaintea intrării într-un oraş străin: vei găsi sau nu un loc de înnoptat? Premoniţie a neliniştii dinaintea morţii: vei găsi ceva dincolo? Un hotel bun? O piaţă frumoasă? Vreo grădină? Vreo catedrală? Analogia turistică e încurajatoare: întotdeauna am sfîrşit prin a găsi tot ce-mi trebuia.

* Cînd călătoreşti cu bani măsuraţi şi aloci fiecărei zile o sumă fixă, pe care te străduieşti să nu o depăşeşti, ai, în fiecare dimineaţă, bucuria de a dispune din nou de suma întreagă, cea care se epuizase în ajun. Aşa îmi închipui iertarea creştină. După fiecare bilanţ perdant, ţi se dă şansa să o iei de la început. Fiecare zi de după păcat (şi de după iertare) reîncepe în puritate.